Teatrul ca spațiu al interogațiilor, al nedumeririlor, al îndoielilor. Teatrul ca loc al neliniștilor ce însoțesc ființa umană în drumul ei printr-o viață din care de multe ori nu mai înțelege nimic. Teatrul ca teritoriu infinit al gândurilor ce ne fac umani sau inumani. Așa am putea simplifica, în câteva cuvinte, zona pe care și-a ales-o unul dintre cei mai jucați dramaturgi europeni ai ultimelor decenii.
Alături de nume de rezonanță ca Yasmina Reza, Wajdi Mouawad sau Éric-Emmanuel Schmitt din Franța de astăzi, Jöel Pommerat explorează universul întunecat al omului nou, pătrunde în cotloane obscure, luminează răni, scoate la suprafață zone incomode. Știe, altfel spus, să apese pe acele butoane care îi asigură drumul spre spectator. Succesul lui continuu o dovedește. Mai e cineva care n-a auzit măcar de „Reunificarea celor două Corei” sau de „Camera mea frigorifică”, texte montate la atâtea festivaluri, dintre care cel mai cunoscut rămâne cel de la Avignon, un loc important în cariera artistului?
„N-am niciun adevăr de comunicat”
De treizeci de ani, Jöel Pommerat face teatru într-un fel care îl apropie de autorul celebrei piese „Incendii”, de pildă. Cunoscut ca dramaturg, calitate în care a câștigat o mulțime de distincții, face și regie, dar își regizează doar propriile texte. De asemenea, e foarte posibil să te gândești la dramaturgia lui Marius von Mayenburg, și el un influent contemporan, când îi descoperi delimitarea fățișă de arta militantă. Nu spunea Marius von Mayenburg cât se poate de limpede că „În teatru nu poate să fie vorba despre a le arăta oamenilor cine are dreptate”? Și cum să nu-ți amintești de umorul negru din comediile Yasminei Reza? Jöel Pommerat, dramaturgul neliniștilor noastre, face teatru pentru a pune întrebări și deopotrivă pentru a pune sub semnul întrebării într-un moment în care oamenii știu dinainte răspunsurile și nu mai sunt atenți la întrebări, un moment de epuizare, dominat de „sentimentul unui sfârșit”, venit și din permanenta, amețitoarea schimbare a reperelor de toate felurile.
„Arta este locul unde le redăm lucrurilor complexitatea”, e concluzia la care a ajuns într-un moment în care predomină arta militantă. „Eu am vrut să abordez probleme sociale altfel decât le abordează un anumit teatru, care în general adoptă un ton didactic, dacă nu chiar moralist”, explica el într-un interviu. „Nu consider scena o tribună politică, ci un spațiu pentru reprezentare simbolică a lumii, care poate că influențează concepțiile individuale. Trăiesc în lume, iar prin teatru redau lumea și mă redau pe mine. N-am niciun adevăr de comunicat. Îl caut, ca fiecare! Trebuie să te eliberezi de o viziune morală, romantică sau compasională. Cum spunea Cehov, ˂Trebuie să scrii așa cum operează un chirurg˃”.
Pentru Jöel Pommerat, cariera e un război câștigat, alcătuit din bătălii câștigate încă de la început, după ce tânărul absolvent de liceu a vrut să devină actor și s-a înscris într-o trupă. Dar condiția actorului în Franța anilor 1980, a recunoscut el cu franchețe mai târziu, l-a făcut să se oprească o clipă și să se gândească. Parisul descoperit de un visător de 19 ani, care nu mai vrea să fie învățător, ca tatăl lui, are multe de oferit, inclusiv multe experiențe teatrale, așa că își încearcă norocul la scris și câștigă. După câțiva ani de actorie, își dă seama că există o mulțime de lumi care așteaptă să fie scrise, pentru scenă, ca și pentru marele și micul ecran.
Nu stă mult pe gânduri și în 1990 înființează Compania Louis Brouillard, care devine mai vizibilă peste câțiva ani, după succesul piesei „În lume”, care va fi transpusă și într-o operă. Jöel Pommerat e un nume din ce în ce mai vehiculat și își pune singur în scenă textele. De ce, din moment ce susține că nu-i place meseria de regizor? Pentru că timpul petrecut pe scenă, pe care l-ar vrea cât mai inspirat și mai consistent, este un mijloc „de a rămâne în continuare în scriitură” și fiindcă vrea să meargă „până la capătul drumului” – „al acestui drum pe care am luat-o cu oamenii cu care lucrez și pe care vreau să merg cât mai departe”.
Pentru „un teatru de meșteșugar”
După mai multe participări reușite la evenimente importante și colaborări de succes, destule venite după prezența din 2006, an în care scrisese și montase „Negustorii” și „Copilul acesta”, la Festivalul de la Avignon, primește o rezidență de trei ani la cunoscutul teatru parizian Bouffes du Nord. Au urmat, în 2011, Premiul Molière pentru Cea mai bună companie de teatru, dar și Premiul Molière pentru Cea mai bună piesă de teatru, câștigat cu „Camera mea frigorifică”, piesa primind și Marele Premiu pentru Teatru decernat de Sindicatul Criticilor din Franța.
Montat la Odéon-Théâtre de L’Europe, acest text care va atrage regizori de diferite facturi, provoca prin subtilitate și bogăție, prin deschiderea reală pe care o propunea și grație artei de a-i pune spectatorului întrebări pregnante, îndemânându-l să caute răspunsuri dincolo de ceea ce se vede. Estelle, tânăra protagonistă exploatată, se constituie într-o figură puternică a feminității în dramaturgia contemporană. Interogând un lucru fundamental – Ce înseamnă să fii uman? Ce înseamnă să fii inuman? – în era toleranței și a progresului, scriitorul francez reușea să unească mai multe fire și să pune probleme într-un fel ce rezonează, pe alocuri brechtian, în spectator după terminarea spectacolului.
Aceeași rezonanță se remarcă și în piesele din deceniul următor, care consolidează locul dramaturgului în peisajul teatral de astăzi. Iar „Reunificarea celor două Corei” (Premiul pentru Cea mai bună piesă în limba franceză al Sindicatului Criticii, Premiul Beaumarchais pentru Cel mai bun autor, decernat de cotidianul „Le Figaro” etc.), piesa scrisă în 2013 la Ateliers Berthier de la Odéon, face mai multe propuneri consistente pentru publicul eclectic al unui prezent cu multiple provocări. Trimițând, așa cum a explicat autorul, la „Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman, dar și la o piesă mult mai veche a lui Arthur Schnitzler, a creat atunci un dispozitiv simplu, însă de mare impact: o succesiune cinematografică alcătuită din secvențe fără legătură directă. În acest cadru a însuflețit diferite reprezentări ale ființei umane, punând accente pe mai multe ipostaze ale femeii. Și, cum piesa a fost concepută într-o epocă în care romanul e la putere, iar pe scena europeană e loc pentru mai mulți dramaturgi de succes, spectatorului îi poate veni în minte structura romanului „Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza. Absența, dispariția, pierderea sunt peste tot, însoțind limitele bietei ființei omenești, care-și caută obsesiv un sens și o ancoră care să o tragă la mal când angoasele îi dau târcoale sau bate vreun vânt amenințător. Spectatorii găsesc în acest ironic text dramatic, montat în România de regizorul Radu-Alexandru Nica, și o reflecție profundă despre feminitate și statutul femeii și, îndeosebi, o reflecție despre adevăr care, știm de la Nietzsche, nu există. Există doar adevăruri.
Mai trec câțiva ani și dramaturgul francez câștigă, cu piesa „Ça ira (1) Fin de Louis”, trei premii Molière: pentru Cel mai bun spectacol de teatru public, Cel mai bun autor francofon în viață și Cel mai bun regizor. Tot în 2016, lui Jöel Pommerat i se decernează Premiul Europa pentru Teatru – Noi realități, la un an după ce primise una dintre cele mai importante distincții: Marele Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze.
Editate la Actes Sud, opera dramatică, incluzând seria pentru copii din care fac parte „Scufița Roșie” și „Cenușăreasa”, montate și în România, și eseurile autorului despre teatru constituie repere ale scenei contemporane. Învățând să iubească teatrul și să se lase iubit de el, după cum mărturisește, creatorul lor visează în secolul XXI, în răspăr cu tendința predominantă, la „un teatru de meșteșugar”: „modest, exigent, răbdător, rezonabil și nebun”. Care ar mai fi idealul acum, când totul s-a spus, când eforturile de căutare a noului produc adesea rezultate inconsistente, când orizontul de așteptare se schimbă mai repede? Ei bine, visătorul ce denunță abisurile ființei umane, visează o viață cât mai bună pentru textele lui. „Idealul meu”, a explicat, „ar fi să ne putem juca creațiile câte douăzeci, treizeci de ani, să nu zic mai mult. Să vedem actorii îmbătrânind odată cu spectacolele. E o experiență utopică a cărei idee mă încântă și mă face să visez. E unul din motivele ce m-au făcut încă la început să înființez o companie, adică o comunitate de oameni implicați pe termen lung”.
Experiență utopică într-o lume ce trăiește pe scurt, un astfel de proiect e însă o poveste fericită, câtă vreme nu rămâne un plan pe hârtie sau un vis secret în societatea tuturor posibilităților, în care cea mai mare fascinație asupra lui Jöel Pommerat o exercită realul. Această necunoscută e explorată, într-un fel sau altul, într-o zonă sau alta a ei, în toate piesele lui. Fețele cele mai concrete ale realului, dar și fantasmele care le mutilează alcătuiesc un teritoriul interminabil pentru autor, care se declară la fel de atras de provocările timpului. Cum să-l materializezi, cum să-l reprezinți? „Dorința mea e să aduc spectatorul în timpul prezent. Proiectul meu, în teatru, nu este doar să povestesc societatea sau politica, ci constă într-o cercetare rațională”, explică dramaturgul, care ocupă un loc în prim-planul teatrului de astăzi.
