Trăim o perioadă dominată de frică. Sigur, un alt fel de frică decât cea despre care vorbea în urmă cu câțiva ani regizorul Thomas Ostermeier la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, dar în esență multe dintre problemele enunțate de el, unul dintre cei mai importanți regizori ai momentului, rămân esențiale. Iar în acest context, al pandemiei Covid-19, cuvintele lui par aproape profetice, când, de fapt, sunt doar raționale. Iar o lectură azi, în acest moment al istoriei noastre, nu face decât să îndemne la luciditate pe mai departe…
Capitalismul și frica
Am lucrat mult în ultimii ani pe tema burgheziei germane, care s-a reconstituit după căderea zidului, o burghezie a generației mele. Și există un lucru care este fundamental pentru această generație și pentru toată Germania și poate pentru toată Europa, ba chiar pentru întregul Occident, acela că trăim într-un moment istoric, un moment dominat de frică. Societatea noastră e dominată de frică. Este o frică socială și asta ne face să trăim în modul în care trăim în capitalism. Oamenilor le este frică să nu-și piardă averile, le este frică de faptul că nu vor mai fi capabili să-și câștige traiul și că se vor opri din muncă. Iar acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla în capitalism, pentru că fără muncă nu există exploatare. Pentru a putea face să meargă înainte acest sistem, e nevoie de o anumită frică. Capitalismul, prin crizele pe care le instalează, face ca întotdeauna să existe frica, face ca întregii lumi să-i fie frică. Și frica asta este concretă.
Despre frică și război
Este evident că trăim o situație de război. În ultimii 20 de ani, la exteriorul Europei trăim într-o situație cu războaie cu lumea arabă, cu atacuri dinspre est, cu războaie în Afganistan, în Libia și în Africa Centrală. Acest imperialism de o nouă dimensiune creează contraatacuri. Iar contraatacurile pe care le-am trăit de la 11 septembrie încoace, la Paris sau în ultimele zile în America creează o frică fundamentală în societățile noastre. Această frică distruge funcționarea societăților noastre civile. Starea de urgență în Franța era o mărturie că suntem gata să sacrificăm statutul nostru, principiile noastre republicane. Că suntem gata să sacrificăm totul pentru securitate sau pentru ceea ce credem noi că ar fi securitatea. Suntem gata să facem orice pentru a evita să fie refugiați în Europa și atunci ne regăsim într-o situație complet contradictorie. Apărăm ceea ce credem că e societatea noastră europeană. Dar apărând acest lucru o distrugem, fiindcă iată această stare de urgență, ne face să sacrificăm principiile umaniste… Și le sacrificăm pentru că trăim într-o situație de frică.
Despre frică în teatru
Este un act foarte curajos să intri pe scenă și să arăți o parte din adevărurile ființei umane în fața unor oameni, în fața unui public. Frica face parte din munca cotidiană a unui actor, iar datoria unui regizor este de a-l face pe actor să-și uite această frică. Toată metoda mea se învârte în jurul acestei probleme: cum să-i faci pe actori să uite faptul că actul de a urca pe scenă este unul curajos. Sau, mai degrabă, cum să încurajezi actorul să se elibereze și să îl faci să se simtă în largul lui pe scenă? Și să nu fie intimidat de a fi pe scenă.
Despre ritmul teatrului în epoca vitezei
Faptul că opera de artă era reproductibilă într-un mod organic era o etapă fundamentală a secolului 20, ceea ce a schimbat în profunzime producția artistică. Eu cred că accelerația – atât accelerația producției teatrale, cât și accelerația în narațiune – sunt semnul acestei perioade. Fiindcă trăim într-o epocă de videoclipuri, o epocă a filmului, a narațiunii cinematografice, eliptică. Spectatorii de astăzi sunt formați cu ajutorul telecomenzii. Sunt oameni care văd și trei filme în același timp. Sunt oameni care se uită la un film pe computer și în același timp răspund mesajelor, se uită pe Facebook, evident comunică pe trei niveluri. Și asta face ca majoritatea spectatorilor să se plictisească în teatru, pentru că teatrul are o altă viteză, un alt tempo. Narațiunea teatrală trebuie să se accelereze dacă vrem să rămânem în contact cu un public foarte educat, cu un public care știe bine să descifreze mai multe narațiuni în același timp.
Despre capcana capitalismului
Am scris acest text despre teatru în epoca vitezei, în momentul în care am ajuns la Schaubuhne, pentru că era și o privire aruncată asupra carierei mele personale. Eu eram mărturia vie a acestei viteze. Am început acolo în decembrie 1996 și deja în 1998 eram cel mai bun teatru din Germania. Un an mai târziu eram copilul răsfățat al criticii germane. Era o carieră accelerată și chiar în mediul European nu prea s-a mai văzut așa ceva. Dar mie mi-e teamă de acest succes, acum mă sperie, chiar dacă la început era ceva foarte plăcut. În perioada aceea am făcut cinci sau șase regii și m-am regăsit într-o capcană a capitalismului, și anume capcana de a produce până nu mai poți, într-un moment în care produsul se vinde și să exploatezi până la capătul energiei acest produs, iar apoi să mergi înspre ceva nou. Această situație nu are nimic de-a face cu adevărata căutare artistică.
Vedem foarte bine acest lucru în artele de azi. Creăm un brand și după aceea încercăm să facem totul pentru a vinde, iar după doi ani suntem uitați. Asta e remarca mea asupra artei, a teatrului, la vârsta accelerației și a vitezei.
Despre fericire și individualism
În viața reală, nimeni nu știe ce se va întâmplă în următoarele două secunde. Sunt obligați mereu să trăim clipa. Actorul care trăiește o scenă știe ceva ce urmează, a citit. Și totuși, își duce lupta serios, asumat, deși știe că nu va avea încotro. Este una dintre cele mai mari dificultăți în teatru, mai ales când un spectacol se joacă în fiecare seară. Lars Eidinger, care joacă rolul principal din „Richard al III-lea”, știe că la un anumit moment urmează o glumiță etc. Nu mai trăiește clipa, am spune. Doar că teatrul este arta clipei, este singura formă de artă ce reprezintă realitatea vieții, fiindcă teatrul trăiește și moarte în fiecare seară, după două ore sau mai mult.
Actorul trebuie să trăiască clipa timp de două ore. Nu putem reproduce clipa din teatru. Nicio formă de înregistrare nu are forța clipei vii, din sală, când spectatorul poate să atingă actorul și totul e live. Pentru a ajunge la clipa unei întâlni adevărate, metoda este fundamentală în teatrul meu, un mod de a juca cu partenerul, de a lua impulsurile lui și de a-ți opri cenzura rațională pentru a reacționa emoțional. Este și o formă cu o anumită latură filozofică.
În lumea noastră în care triumfă individualismul, există utopia de a-l descoperi pe celălalt: nu suntem singuri și noi înșine ne putem regăsi în celălalt. Există o complicitate între ființele umane. Nimeni nu e singur și nimeni niciodată nu va putea găsi fericirea în sine însuși. Iată de ce avut budismul un succes enorm, pentru că susține că ne învață să ne găsim în noi înșine fericirea prin meditație. Budismul este un triumf al capitalismului.
