Drumul durerii duce spre casa durerii, cea cu toate ușile închise, cum ar spune Sartre, și unde infernul sunt ceilalți. Fiecare ușă reprezintă un destin ratat, iar ratările se țin lanț atunci când orizontul se întinde dincolo de dorința personajelor de a schimba ceva. Contemplatio, nu actio pare a fi deviza lor, o contemplare înduioșătoare a propriilor suferințe și singurătăți, care pleacă de la Cehov și ajung până azi, în lumea noastră tehnologizată, unde ascultăm muzică experimentală și dăm petreceri pe marginea piscinei, într-o vilă care, prin degradarea ei treptată, nu face decât să sublinieze degradarea noastră treptată.

La finalul anului 2020, în decembrie, Theodor-Cristian Popescu a pus în scenă la Sala Mare a Teatrului Național din Târgu Mureș spectacolul „Villa dolorosa”, care a fost apoi difuzat în regim de live streaming din cauza restricțiilor de distanțare. Textul semnat de Rebekka Kricheldorf se potrivește de minune cu această perioadă tumultuoasă, unde atingerile sunt interzise, întrucât despre distanțare e vorba și-n acest spectacol, unde trei surori care ar putea fi ale lui Cehov, refuză identitatea, viața, realitatea care le caracterizează pe Irina, Mașa și Olga, rămânând blocate astfel într-o Villa Dolorosa, adică în muncă, într-o căsnicie ratată sau într-un studiu permanent, ajungând cu numele lor rusești, moștenire de la părinții atât de elitiști, până în zilele noastre.

Prin acest spectacol, Theodor-Cristian Popescu reușește cu blândețe și inteligență să compună o radiografie actuală și dureroasă a societății de azi, cu ratările și blocajele ei, cu singurătatea și neputințele ei, o societate tristă, fără busolă, care acționează într-o inerție teribilă, imbecilă, nemiloasă, astfel că, din liniile lor mari coboară puncte nevralgice spre viețile de zi cu zi – aceleași temeri, aceleași ambiții, aceleași greșeli. Axându-se întocmai pe reacții, pe psihologia alunecoasă, pe repetitivitatea acțiunilor, Theodor-Cristian Popescu creează niște personaje tari, universale, actuale, pe care le unește o mizantropie înfiorătoare, deloc caracteristică tinereții, niște personaje pe care le vedem evoluând sau, mai degrabă, involuând, pe care le compătimim realmente, cărora le auzim toate gândurile, sinceritatea lor răutăcioasă și acidă lăsându-ne impresia că tocmai am pășit într-o intimitate frustă, la care n-ar fi trebuit să avem acces. Întocmai repetitivitatea, evidența și inevitabilul faptelor (cele trei aniversări ale Irinei), încăpățânarea, refuzul și frustrările obișnuite ne aduc aminte de banalitatea vieții, de bucla asta care se răsucește încă o dată și încă o dată în jurul nostru, obligându-se să trăim, să știm, să simțim, uneori cu o urgență care ne face și pe noi, fiecare, să ne simțim în propria „villa dolorosa”.

De pe drumul patimilor ajungem în casa durerii, unde fiecare își poartă crucea. Mai întâi suntem martorii unor exerciții experimentale, un soi de cunoaștere aprofundată a corpului prin mișcare și simțire, care parcă dezmorțește personajele, permițându-le astfel exploziile ulterioare. Abia apoi ajungem la aniversarea de 28 de ani a Irinei, într-o atmosferă de un plictis apăsător, unde plutesc ironia, frustrarea și nemulțumirea. Irina, cea care-i urăște pe oameni, dar se supără că nu are destui musafiri, nimeni nu dansează și toți sunt plictisitori. Poate doar un alt gen de muzică ar fi putut schimba radical atmosfera, asta să fie problema. Mașa, ușor rezervată, cu o ironie rece, dar, în fond, disperată. Olga, cea mai mare, caustică și zeflemistă, radicală și protectoare. Alături de ele se află fratele lor Andrei, același visător, contemplând ideea, dar fără a o atinge, de frică să n-o murdărească, întrucât romanul pe care îl are în plan e rămas de mult doar la stadiul de concept. Janine, intrusa care schimbă regulile și interzice tot, care strigă după normalitate și empatie într-o casă în care plutesc dezinteresul și furia. Georg, mereu împăciuitor, căutând alinare în nefericirea altora. Toate aceste personaje caută să se salveze și, chiar și după prima aniversare, par pierdute în destinul lor, nu știu ce simt și nu știu ce vor, iar după a doua și a treia petrecere nu fac decât să crească drama existențială, trăsăturile li se îngroașă și pare că nimic nu poate împiedica ratarea sau acceptarea forțată a unei vieți asupra căreia n-au control. Problemele lor aparțin lumii de azi, astfel că povestea celor șașe, în special a celor trei surori, ne e apropiată și familiară. De la an la an, degradarea își face simțită prezența în repetarea unor fraze-clișeu, știm dinainte cine ce o să spună, fiindcă ei deja se cunosc bine și-și aruncă reproșuri de mult prea mult timp. Toți își doresc o schimbare, dar sunt incapabili să-și părăsească haloul. Poate doar Janine își revendică puțin din libertate, încheind spectacolul într-un dans dezinteresat, cu căștile în urechi, surdă la viața monotonă care se derulează lângă ea.

Decorul e unul simplist, realist, o piscină în jurul căreia stau răsfirate cele șase personaje. Nimeni nu intră și nimeni nu iese, pe toată durata spectacolului actorii rămân în scenă, ca adormiți, o metaforă extinsă pentru viața, cu obligațiile ei, care nu ne lasă să fim propriii spectatori. Albastrul rece subliniază atmosfera deloc prietenoasă dintre ei, o casă părăsită de orice inițiativă, unde banii sau lipsa lor dictează cursul fiecărei discuții. Olga, interpretată atât de sugestiv de Steliana Bălăcianu, e capul familiei, singura care muncește. Steliana Bălăcianu construiește un personaj de o naturalețe uimitoare, înțelegând într-adevăr trauma care ghidează fiecare explozie, înarmând-o cu un dispreț și o furie bine calibrate, atât cât să devină plăcută și veridică. Georgiana Ghergu e acea Irina căreia nu-i refuză niciun capriciu, pe care știe să o facă să se simtă acasă, atât de liberă în personajul pe care-l interpretează cu charismă. Loredana Dascălu face din Mașa o Ema Bovary credibilă, pasională, temătoare, construind un personaj bogat și bine echilibrat. Luchian Pantea propune un Andrei docil, pe care conceptul romanului îl însuflețește pe loc, e plin de patos, ca imediat apoi să vorbească de contabilitate în cea mai amplă blazare, cu un firesc tulburător. Janine devine în interpretarea lui Ale Țifrea un personaj cu două tăișuri, e singura rațională, dar parcă nu poți să-i dai dreptate până la capăt, devenind alunecoasă și plăcută deopotrivă. Iar Georg, în interpretarea lui Theo Marton, are un aer cuceritor, cu fiecare intervenție captează atenția și seduce. Theo Marton îi aduce personajului său un plus de blândețe, care contrastează cu atmosfera tulburătoare din casă, iar calmul cu care conduce personajul în căutarea fericirii e fermecător.

În „Villa Dolorosa ”, Theodor-Cristian Popescu știe ce cruce să le dea personajelor sale să care pe drumul durerii. Echilibrat, între realism și iluzie, cu un umor și o tensiune bine susținute, „Villa Dolorosa” spune povestea lumii de azi prin intermediul a trei surori cu destine bine cunoscute, care, deși sunt blocate în neputința și în viața lor, visând la un viitor fascinant, reușesc să ajungă până în inima grijilor noastre de zi cu zi, confirmându-ne cu umor sau cu amar propriile temeri sau propriile ambiții.

Teatrul Național din Târgu Mureș

„Villa Dolorosa” de Rebekka Kricheldorf

Traducător: Ciprian Marinescu

Regie: Theodor-Cristian Popescu

Scenograf: Irina Moscu

Sound designer: Andrei Raicu

Light designer: Gabriel Niculescu

Distribuția:

Irina: Georgiana Ghergu

Mașa: Loredana Dascălu

Olga: Steliana Bălăcianu

Andrei: Luchian Pantea

Janine: Ale Țifrea

Georg: Theo Marton

Foto: Cristina Gânj