Anne Wiazemsky a fost animalul-floare pe care l-a creat Jean-Luc Godard. Povestea de dragoste a celor doi s-a întâmplat ca o consecință firească a acelui „Idiotule, ai grijă pe unde mergi!”, când Jean-Luc Godard, grăbindu-se la repetiții, a dărâmat-o în agitația lui pe micuța Anne. Aceeași consecință firească a fost și scrisorica pe care i-a trimis-o ea după ce s-a îndrăgostit de Masculin Feminin, spunându-i în joacă că îl iubește pe omul din spatele filmului. Pentru cunoscutul regizor nu a fost o problemă faptul că fata nu lăsase nicio adresă ori un număr de telefon la care să o poată găsi, așa că, folosindu-se de toate relațiile lui, pleacă spre sătucul Montfrin, unde Anne își petrecea vacanța de vară.

Poate că nu întâmplător s-au văzut pentru prima dată în fața primăriei, cum și el avea s-o spună peste ani. Cu o figură surâzătoare, cinstită, copilăroasă, încă de la prima întâlnire îi mărturisește în șoaptă cum s-a îndrăgostit de poza ei dintr-un interviu apărut în Le Figaro, în timpul filmărilor la La întâmplare, Balthazar. Începe un joc între pudoarea lui și pudoarea ei, în care regizorul își exprimă dragostea prin cadouri simbolice: cvartele lui Mozart sau Nadja lui André Breton, așa cum aveau s-o numească și pe cățelușa lor, pe care o ura toată familia ei. După câteva întâlniri pe fugă, dar pasionale, de o urgență emoțională aproape ireală, Anne Wiazemsky devine nu doar iubita, ci femeia lui. O femeie la 19 ani, care a iubit și a fugit de iubirea unuia dintre cei mai emblematici regizori ai Noului Val francez, cel care a dat naștere la ceea ce considerăm astăzi ca fiind cinema verité.

O femeie care picase proba la filosofie a bacalaureatului, așa că trebuia să susțină examenul oral în toamnă și, drept urmare, se împrietenește cu Francis Jeanson, care îi dă meditații la filosofie. Fiind mult mai în vârstă decât ea, Jean-Luc Godard, posesiv, gelos, furios pe privirile oricărui bărbat, insistă să-l cunoască și cei doi se împrietenesc pe loc. Trecând de la disperare la milă, apoi la fericire, micuța Anne reușește să jongleze cu modalitatea lui subit dramatică de a se exprima, cu suferința lui atât de vizibilă, de excesivă, care o paralizau. Dezarmantă era și dragostea lui, care o copleșea și o speria teribil. Charles Ferdinand Ramuz scrie o carte, Jean-Luc persecutat, iar el modifică titlul pe pagina de gardă și spune astfel: „Mulțumită Annei W., Jean-Luc a încetat să mai fie persecutat.” Sigur că pentru o femeie e flatant, însă Anne simte pe umerii ei o greutate pe care abia poate s-o ducă, mai ales din cauza familiei conservatoare sau, mai exact, a bunicului care nu era altul decât François Mauriac. Apoi mai era și Anna Karina, fosta soție a lui Godard, unică, frumoasă, muza perfectă, care nu inspira decât fascinație și teamă.

Dar Jean-Luc o asigura că pentru el nu mai există nimic pe lume decât animalul-floare. Că dacă Anne ar vrea, ar anula pe loc filmul pe care îl turna cu Anna Karina, că s-ar duce chiar să stea de vorbă cu bunicul ei. Când negociau asemenea subiecte serioase, i se adresa cu „doamnă”, ăsta era jocul lor și numai al lor, el se juca de-a copilul, iar ea, de-a adultul. Veselia ei îi dezamorsase tendința de a dramatiza orice lucru, chiar dacă la filmări era extrem de autoritar, cu timbrul vocii ascuțit. Chiar dacă mică idilă părea la început doar o paranteză care avea să se închidă odată ce familia ei ar fi aflat, până la urmă lucrurile și-au intrat în firescul lor, iar scandalul s-a pornit. Familia lui Anne Wiazemsky nu-l accepta pe Jean-Luc Godard nici în ruptul capului, el, care îmbrâncea elevii, făcându-și loc cu coatele și încasând înjurături după înjurături ca să vadă dacă iubita lui a luat proba la bac, el, care îi făcea cadouri cărți, indicându-i pagina și rândul la care să se uite, ca să-i înțeleagă mai bine dragostea, el, care și-a cumpărat un Alfa Romeo albastru, cu scaune de piele, ca s-o impresioneze pe micuța capricioasă, el, care căuta disperat un medic binevoitor să-i dea anticoncepționale pentru iubita minoră.

Nimic din toate astea nu erau de ajuns, iar Anne, ajunsă apoi la facultate, La Nanterre, încerca să scape de certurile cu mama, care o acuza că e o întreținută, referindu-se la cadourile excesive din partea lui Godard, și dragostea lui atât de egoistă și chinuitoare, mai ales când îi trimitea telegrame lungi în care-i spunea după alte și alte certuri că ei vor fi mereu doi pe același drum, „același noi”, ca două cărți care se întrepătrund. Cu aceeași naturalețe și dragoste a venit și propunerea pentru filmul Chinezoaica, în care Anne avea să joace rolul principal, despre revolta culturală chinezească, antidotul corect împotriva bătrânei culturi europene. Pe lângă toate aceste gesturi tandre, care nu mai lăsau niciun dubiu asupra seriozității lui, Jean-Luc i-a oferit cadou și un Fiat verde, scandalizând-o teribil pe mama ei, care a luat situația personal, mai ales când în timpul proiecției, o actriță care interpreta o prostituată a spus că acum în sfârșit are destui bani ca să-și ia un Fiat 850.

Dar toate au pălit în fața părerilor bunicului de temut, fiindcă Jean-Luc Godard putea fi orice, mai puțin imposibil de ignorat. În felul lui extravagant, siropos și straniu, se făcea plăcut prin stângăcii și apucături ciudate, chiar și atunci când îi spunea Annei că e frumoasă ca „întâlnirea întâmplătoare dintre o umbrelă și mașina de cusut pe o masă de disecție”. Profitând de șarmul lui, își mai încearcă o dată norocul: se îmbracă într-un costum gri, își ia o cravată neagră, se bărbierește, se piaptănă frumos și vine la François Mauriac ca să-i ceară mâna prințesei Wiazemsky. Părea înspăimântat ca un copil și, dacă ar fi avut un buchet de flori în mână, ar fi fost leit Buster Keaton în Seven Chances.

Gata să întâmpine elita cinematografiei franceze, primarul a rămas tare mâhnit când a trebuit să oficieze nunta în secret a lui Jean-Luc și Anne Wiazemsky, amândoi îmbrăcați în haine de stradă. Cel mai mult a durat negocierea dintre primar și Godard, care ar fi vrut să ia el numele viitoarei soții și, după legi recitate și răsteli aprinse, regizorul a cedat. S-au căsătorit în sfârșit. Ce a urmat a fost un lung drum de munte, șerpuit de izvoare și umbrit de copaci înalți, o viață tumultuoasă, pe care cel mai bine o conturează ultima frază a lui Anne din Chinezoaica:

„Am crezut că am făcut un mare salt înainte, dar n-am făcut decât să parcurg primii pași ai unui drum lung.”