Teascul ăsta al lui Bruno Di Maio, din care curge sângele istoriei spumegând mai ceva decât pocalul eminescian, mi-aduce aminte nu știu de ce de „fortul” imaginat la Piatra Neamț de Cosmin Ardeleanu pentru „Avarul” lui Cristi Juncu, avându-l titular pe Corneliu-Dan Borcia – ursuz de să-l pui la rană cu tot cu pălăria uriașă de pai, ca de pictor francez în vacanță de documentare prin Midi ori prin colonii sau, de ce nu, pe undeva prin nordul Africii, pe unde s-a născut pictorul italian și-a mai rămas destul loc și pentru Legiunea Străină, și pentru total lipsitul de corectitudine politică traficant Rimbaud. Acum, ce e drept e drept, nu știm cine răsucește mecanismul teascului, putem bănui cine-a filetat axul, dar sigur e că-n jurul esenței înspumate de univers mundan se țese un Babel în care, inevitabil, limbile vor sfârși prin a se încurca și a se-nvineți cu patimă. În pofida caravanei perpetue de embrioni ce coboară din înalt pe spinări de rațe de jucărie purtate parcă de-o briză ludică, secțiune de imn pentru „Nevinovatul, noul ou/ Palat de nuntă și cavou”. Altfel, exemplificarea actanților, de la Eros la Thanatos, vine fie de prin tufișurile Olimpului, pe unde faunul boschetar răpește nimfa iscată din spuma oceanului fierbând rubiniu, fie de prin miez de cine știe ce ev mediu (că doar neîncetat între evi ne aflăm și-ntre arlechine) cu tot cu lăncierii lui obsedați de caft și de caftan.

Cum, care Babel? Asta e-ntrebare de pus cu seriozitate exact aici, în penultima Thule, când deja a bătut de mult al doilea gong? Când, în ultima zi de vineri a lui februarie, am aniversat un an de molimă națională și aproape două veacuri de când s-a născut genialul croitor așkenaz Levi Strauss fără de care nu ar fi avut niciun haz nici Woodstock-ul, nici mitraliera lui Jimi Hendrix, nici Mercedes Benz-ul lui Janis Joplin, nici pletele lui Florian Pittiș, nici toată istoria poeziei de la Dylan Thomas la nobeliatul Bob Dylan și-ncă mai încoace, și cu siguranță nici acest text cu tot cu mine, copistul lui de o înspăimântător de discutabilă fidelitate?

„În stânga intrării la Plaza (Bulevardul Timișoara colț cu Strada Brașov), un bătrân (poate nu din Filantropica) cântă la fluier de luni bune-ncoace aceleași note ca de început de doină, iar și iar, în buclă (un soi de do-re-mi-re-do-re-do). O jale reținută, o singurătate care nu mai are ce să își spună, statuia de pâclă sonoră a unei apocalipse precaute.”

Notam asta acum un an și, spre necazul microorganismelor și-n ciuda ucenicului ascultător din mine, bătrânul cântă exact aceleași note, exact în același loc, exact în același tempo, ca o bornă pe drumul pe unde distanțele să măsoară-n parseci – de „cad copiii din teci”, șoptește Augustin Frățilă plutind și el de la un arlechin la altul, în umbră de sufită.

Iar din teaca lor din piele de mănușă, verii lui Bubico, așezați în vitrina cu chip de fereastră și trup de balcon de bloc dintr-un cartier-dormitor, mârâie înfundat la realitatea căreia i-ar înfige un pic colții-n picior. Or, pe zăpada mieilor turbați, a iezilor cucuieți, a ciutelor de târgușor de provincie (pentru care și-ar putea disputa vecinătățile Macondo, Seldwyla, Medeleni, Yoknapatawpha ori Platonești), un fir fragil, dar ascuțit ca o lamă, de sânge funcționează fără greș pentru ca tabloul general să se preschimbe-n mărțișor într-o dimineață în care, să zicem, poți asculta Effet miroir al lui Zaz în prezentarea lui Ștefan Naftanailă, gândindu-te că și anul ăsta e unul al debuturilor, ca fiecare zi care, în definitiv, te lasă cu gura căscată, deși ia de la capăt istoria și-o repetă, strașnic ce-o mai repetă, ca orice ontogeneză moțăind în lojă sau clipind des pe undeva, prin stal, filogeneza sălii gata să absoarbă energiile epice de dincolo de cortină.

Iar între ciute, debuturi și primăvara asta (care mai degrabă a sezon tomnatic aduce, la cât e de „iubitor de moarte”) relația se țese ca un dat, parcă. Exemplificare: Ciuta, debutul în dramaturgie al lui Victor Ion Popa, vedea luminile rampei Naționalului în 1922, iar cu un an mai devreme se năștea una dintre Anele Anta exemplare (mătușa lui Carmen Anta pe când aceasta avea mireasma privirilor Marianei Mihuț), Eugenia Bădulescu, de care mi se pare firesc să mă îndrăgostesc ca un târziu Octav Șoimu (la vremea despre care vorbesc avea chipul, vorba și portul lui Emil Hossu), așteptându-i centenarul din decembrie (menire a zodiei noastre comune, se vede…). Și dacă lângă Eugenia Bădulescu nu mai pot fi decât în gând (Dumnezeule, ce frumoasă era la vârsta lui Carmen Anta!), prezent la debutul scenic al lui V.I. Popa nici atât (chiar nostalgic al acelei vremi fiind, cam ca al tuturor vremurilor pe care nu le-am trăit sau pe care n-am să le-apuc – mi-e dor de anul 3021, să spun drept), în schimb am avut bucuria să fiu lângă Alexander Hausvater la Teatrul Stela Popescu, la lansarea celor trei cărți prin care regizorul, dramaturgul, memorialistul și năzdrăvanul Occidentului, Orientului și-al celorlalte spații australe ori septentrionale și-a făcut debutul ca romancier. La treizeci de ani după debutul regizoral pe o scenă românească, aceea a Odeonului, provocând fie scandal, fie iubiri pătimașe cu montarea textului lui Arrabal „… au pus cătușe florilor…” (premiera pe 29 noiembrie, deci camarad de zodie cu Eugenia Bădulescu și cu mine), în româneasca rafinată a poetului Cristi Popescu (născut în aceeași zodie cu a regizorului, ba chiar și a lui G, dacă tot suntem în zodia zodiilor și-a-nceputurilor). Și mie provocându-mi startul în condiția de spectator care scrie și face tentative mai mult ori mai puțin licite de a înscena spectacole de vorbe pe scena de hârtie.

Drept care am turnat în pahar prezentul must de desprimăvărare.

PS: Peste cinci zile debutez în Maryland, pe scena celebrului NIAID care, n-o să vă vină să credeți, a venit pe lume în aceeași lună cu Eugenia Bădulescu. E ceva cu efectul ăsta de oglindă – de întrebat Isabelle Geffroy.