Life isn’t about finding yourself. Life is about creating yourself.

George Bernard Shaw. Singurul autor din istorie care a fost distins atât cu Premiul Nobel (pentru literatură), cât și cu Oscar (pentru scenariu de film), a avut norocul de a trăi jumătate de veac în secolul al XIX-lea – s-a născut în 1856, în plină epocă victoriană și revoluție industrială – și altă jumătate în secolul XX – a murit în 1950, după ce apăruse televizorul color, scriindu-și ultimele rânduri la lumina becului electric. Dramaturg, cronicar muzical și dramatic, eseist, romancier, activ în viața publică ca membru în Fabian Society, partizan al socialiștilor și fondator al Școlii Londoneze de Economie și Științe Politice, a scris peste cincizeci de lucrări dramatice care au ca numitor comun o luciditate însoțită întotdeauna de spiritul ironic (adeseori sarcastic) al unei viziuni superioare. Aproape în întregime creația sa este o polemică înflăcărată la adresa principalelor tare ale societății capitaliste, fie că aparțin domeniului social, fie celui politic sau moral. Acesta a fost George Bernard Shaw, un bărbat original, excentric, pornit să lupte pentru transformarea societății, utilizând pentru realizarea țelurilor sale… umorul. „Totuși, soarta lumii depinde de cei care nu vor primi răul cu inima ușoară și al căror râs va distruge pe nebun în loc să-l încurajeze”. Consecvent acestui principiu, Shaw și-a creat un râs aparte în istoria teatrului secolului al XX-lea.

G.B. Shaw a venit pe lume într-o zi de sâmbătă, 26 iulie 1856, într-o familie protestantă de anglo-irlandezi din cețoasa cetate a Dublinului. Tatăl lui era un negustor de porumb, unul nu foarte priceput, alcoolic, iar mama sa – Lucinda Elisabeth Shaw era cântăreață. Între 1865 și 1871, Shaw a urmat patru școli, pe care le-a urât pe toate, considerându-le niște „închisori”. La doar 15 ani, după ce mama lui s-a mutat împreună cu amantul (profesorul de muzică) la Londra pentru a îmbrățișa cariera de cântăreață de operă și profesoară de canto, Shaw s-a angajat ca funcționar într-o firmă de agenți funciari din Dublin. „Mă descurcam bine împotriva voinței mele și am descoperit, spre marea mea uimire, că afacerile, în loc să mă respingă ca pe un impostor ignorant ce eram, mă strângeau tot mai tare în cleștele lor fără cea mai mica intenție să-mi dea drumul. M-am lăsat, așadar, țintuit, pe când aveam douăzeci de ani, într-o ocupație pe care o detestam pe cât de mult poate să deteste cineva un lucru de care nu poate scăpa. În martie 1876 m-am eliberat”.

Shaw a părăsit Dublinul și a plecat la Londra decis să scrie – carte, roman, piese de teatru, cronică, orice. Numai să scrie. Amintindu-și de acele vremuri, spunea: „Munca mea de birou mi-a format deprinderea de a face ceva regulat în fiecare zi ca o condiție fundamentală a sârguinței, în contrast cu trândăvia. Știam că n-am să mă descurc altfel dacă voiam să scriu o carte. Am cumpărat o rezervă de hârtie, de format mijlociu, la prețul de șase pence la vremea respectivă; am împăturit-o în quarto; și mi-am impus să umplu în fiecare zi cinci pagini, pe ploaie sau pe vreme bună, fie că aveam sau nu inspirație. Respectând acest plan, puteam să elaborez cinci romane în cinci ani. Aceasta a fost ucenicia mea profesională”. Cu toate acestea, romanele lui nu au avut succes. Cu greu își câștiga existența, lucrând ca redactor de carte, scriind articole politice, cronici muzicale și dramatice. Criticul William Archer îi propune o colaborare: o piesă de teatru în care intriga îi aparține lui, iar dialogul este scris de Shaw. Rezultatul a fost „Casa văduvilor”, pe care a conceput-o cu scopul de a influența rezultatele alegerilor din Londra, urmărind să-i convingă pe cetățeni să-i voteze pe candidații progresiști. Așa începe lunga cariera dramatică a lui Shaw.

Primul ciclu de opere dramatice s-a intitulat „Piese neplăcute” din care fac parte „Casele văduvilor” (1892), „Vânătorul de fuste” (1893) și „Profesiunea doamnei Warren” (1894), în care spectatorului îi sunt înfățișate atrocitățile societății și oroarea față de clasa politică. Au fost urmate de „Armele și omul” (1894), „Candida” (1894), „Omul destinului” (1895), „Nu poți spune niciodată” (1897), care au fost grupate în ciclul „Piese plăcute”, în care, așa cum mărturisește chiar autorul, „se vorbește mai puțin despre crimele societății și mai mult despre prostiile ei romanțioase și despre lupta oamenilor împotriva acestor prostii”. Cu ciclul „Trei piese pentru puritani” – „Ucenicul diavolului” (1897), „Cezar și Cleopatra” (1898) și „Convertirea căpitanului Brassbound” (1899) – apare și succesul financiar al lui G. B. Shaw și cel care l-a ajutat să-și afirme cariera de dramaturg. În pragul noului veac, Shaw care fusese până acum hulit de critici și prea puțin apreciat de spectatori, era aplaudat și admirat la New York pentru piesa „Ucenicul diavolului”, jucată de cunoscuta companie teatrală a lui Richard Mansfield.

În anul 1898, la vârstă de 42 de ani, Shaw s-a căsătorit cu o asistentă medicală pe nume Charlotte Payne-Townshend. Căsătoria, celebră prin caracterul ei cast, a durat 35 de ani. Tot în anul 1898, Shaw a descoperit fotografia, iar până la sfârșitul vieții a adunat 20.000 de cadre. Dintre miile de cadre se disting mai ales portretele făcute prietenilor săi și mai ales autoportretele nud, experimentând cu lumina și cu clar obscurul. Despre cel mai popular și controversat portret nud, reproducerea poziției Gânditorului lui Rodin, Shaw spunea, cu umorul specific, că din păcate „arăt pur și simplu constipat”.

@Alvin-Langdon-Coburn

Între 1901-1903, Shaw scrie faimoasa piesă de teatru „Om și Supraom – O comedie și o filosofie”, recunoscută drept cea mai importantă piesă a lui. Dramaturgul scrie această comedie în urma unei provocări din partea prietenului său – Arthur Bingham Walkley, critic de teatru la ziarul The Times. Deși Walkley îl lăudase pe Shaw, considerându-l „un om care ne poate oferi o plăcere intelectuală rafinată”, el nu și-a evaluat prea mult prietenul ca dramaturg. Așa că îi sugerează, dacă tot s-a arătat împotriva dramei romantice actuale, să arate societății cum trebuie să se dezvolte tema iubirii, folosindu-se de personajului lui Don Juan. Shaw acceptă provocarea. În ciuda lungimii ei cu totul neobișnuite (în volum, împreună cu prefața, cu „Manualul Revoluționarului”, atribuit lui John Tanner, și cu „Maxime pentru Revoluționari”, piesa are peste 320 de pagini, iar la reprezentație durează cât trei spectacole obișnuite), „Om și Supraom” se bucură de un însemnat succes.

@Olive Edis Galsworthy

Zece ani mai târziu, în 1913, scrie piesa „Pygmalion”, piesa cea mai cunoscută, fiind considerată de unii critici chiar „una dintre cele mai mari comedii britanice”. Versiunea cinematografică, bazată pe scenariul lui Shaw (pentru care a primit și Oscarul în 1938), iar mai târziu musicalul „My Fair Lady” de Alan Jay Lerner și Frederick Loewe, au făcut ca „Pygmalion” să ajungă cea mai populară piesă a autorului. În octombrie 1914, atunci când a avut premiera la The Park Theatre, Londra, umbla vorba că se va încălca unul din marile tabuuri ale decenței pe scena londoneză. Actrița Patrick Campbell, cea care o juca pe Eliza Doolittle, șochează publicul printr-o înjurătură: „Not bloody likely”. Pentru replica aceasta, Patrick Campbell – cea pentru care Shaw scrisese rolulul – era să-și riște cariera.

Spiritul cercetător, dorința sa de a cunoaște lumea așa cum arată ea cu adevărat, l-au dus la convingerea că arta nu-și justifică dreptul de existență, dacă nu se ocupă de marile probleme sociale, dacă nu este călăuzită de afirmarea unor criterii morale superioare. În lumina acestor criterii, Shaw a căutat să-și spună adevărul său despre toate problemele vieții și morale umane: despre dragoste și ură, despre naștere și moarte, despre familie și religie, despre știință și adevăr, despre istorie și dezvoltarea societății. Până în clipa morții, Shaw a continuat să scrie păstrându-și aceleași principii, generând controverse și fiind recunoscut ca un înțelept excentric modern.

După ce-și sărbătorise a 94-a aniversare, a căzut în grădină în timp ce curăța arbuștii, fracturându-și un femur. În timp ce-și aștepta sfârșitul, Shaw și-a recitit testamentul: „Doresc ca trupul meu neînsufleţit să fie incinerat, iar cenuşa să-mi fie amestecată cu cea a regretatei mele soţii”. El a dorit ca rămăşiţele împreunate să fie împrăştiate în grădina casei în care cei doi trăiseră vreme de 35 de ani. Pe 2 noiembrie, când febra i-a urcat la 42 de grade, i s-a adresat ironic unei persoane venite să-l viziteze: „Oricum, cel puţin va fi o experienţă cu totul nouă”, apoi a intrat în comă şi a murit o oră mai târziu.

Cei prezenţi au afirmat că Shaw a murit cu un zâmbet straniu pe chip, „de parcă el era cel ce a râs la urmă”…