Ne-am obişnuit cu veştile proaste. Ne sare inima din piept prea des. Când sună telefonul sau primim un mesaj parcă ne pregătim pentru ce e mai rău. Ştirile ne sunt bau-bau şi subiectele de discuţie mai sumbre decât basmele lui Hans Christian Andersen. Am devenit o lume de fetiţe cu chibrituri şi băieţei cu inima îngheţată. Hazul de necaz a cam obosit şi el, e mai fricos. Nu prea mai ştim despre ce se cuvine sau nu să glumim, iar râsul ni s-a topit într-un rânjet de politeţe pe sub măştile care ne feresc nu doar de boli, ci şi de privirile celorlalţi. Motive de bucurie sunt mai puţine, de frică tot mai multe.

Atunci, însă, când găseşti o oază de Bine, te încarci din ea cât să rezişti unui deşert de rele. De Ziua Mondială a Tetrului, pe 27 martie, Sala „Toma Caragiu” a devenit o astfel de oază. În parteneriat cu UNATC Bucureşti, Teatrul Bulandra a sărbătorit acest eveniment cu o „Întâlnire în două acte”; 10 studenţi la actorie din anul I au putut adresa câte o întrebare lui Virgil Ogăşanu în live-ul transmis la ora 16:00 şi, apoi, la ora 19:00, lui Victor Rebengiuc. Surpriza emoţionantă şi cu atât mai onorantă pentru cei zece norocoşi a fost prezenţa Marianei Mihuţ care a răspuns cu toată generozitatea şi deschiderea aceloraşi întrebări.

„Lecţie” e un cuvânt prea didactic. „Demonstraţie”, ştiinţific. „Împărtăşire”, prea spiritual. Ce s-a întâmplat în cele câteva ore a fost o Întâlnire în sensul acelora atât de necesare în teatru. Într-o carieră atistică norocul se traduce prin şansa unor întâlniri care să te aducă mai aproape de împlinirea potenţialului de talent pe care îl ai. Dacă talentul nu e folosit se risipeşte înainte de a putea deveni meşteşug. Şi e mare păcat. Pentru ca acest lucru să se întâmple e nevoie de context. Iar contextul e dat de întâlnirile cu oameni care să conteze în destinul tău artistic. Întâlnire cu majusculă.

Asta s-a întâmplat, iar cei care au fost în faţa ecranelor de acasă au fost martori ai unui asemenea moment extrem de preţios. Ştafeta pe care au primit-o cei zece studenţi e una a generozităţii, a profesionalismului şi a responsabilităţii, iar materialul din care e făcută se numeşte Pasiune. O vorbă ca un citat al cărui autor s-a făcut pierdut circulă pe holurile facultăţilor de teatru: „Fă teatru doar dacă nu poţi trăi fără el. Pentru că el poate şi fără tine”. Sună isteţ şi destul de cinic, dar e adevărat. Dragul de profesie, plăcerea de a povesti despre teatru, firescul netrucat în faţa complimentelor, emoţia sinceră, bucuria de a sta de vorbă cu cei care mâine vor urca pe scenă, toate emanau din fiecare cuvânt. Pe lângă informaţiile primite, studenţii şi spectatorii au primit din plin acest spirit bun al teatrului; fără nicio intenţie de a da lecţii, fără niciun fast, cu o normalitate pe care ne-am dezobişnuit să o remarcăm în ceilalţi şi cu o Pasiune inepuizabilă – aşa au răspuns fiecare celor zece întrebări.

Într-o lume a cărei busolă arată pentru fiecare un alt Nord, în care alegerile sunt mai libere ca oricând, dar şi mai confuze, sensul profund al modelelor s-a diluat într-o mare de incertitudine, extrem de permisivă şi de aleatorie. Statuile sunt fărâmiţate pentru vine pe care nu le au şi în locul lor soclul e ocupat de agitaţii vremelnice ale unui prezent turbulent, ce contestă orice calitate a unui trecut condamnat aprioric. Asemenea întâlniri ne arată, însă, că avem nevoie de o busolă mai puţin flexibilă. Şi că modelele sunt la îndemână. Că putem avea încredere nu doar în Feed-ul reţelelor de socializare. Că putem primi răspunsuri venite nu doar din cărţi, ci din suflet. Şi putem învăţa mai mult de la oameni care au ce ne povesti decât din manifeste strigate în portavoci.

Virgil Ogăşanu spunând poveşti despre experienţa sa ca tânăr actor, sfătos, răbdător şi cu o mulţime de amănunte care compun o lume, Victor Rebengiuc rostind cuvintele lui Stanislavski ce l-au călăuzit în profesie „Iubeşte arta din tine, şi nu pe tine în artă” şi explicând, apoi, cât de important e să te pui în slujba rolului şi Mariana Mihuţ îndemnându-i cu blândeţe pe studenţi să folosească timpul suspendat de pandemie pentru a citi, pentru a-şi construi cultura generală atât de necesară unui actor – sfaturi, poveţe, învăţături, lecţii predate nu de la catedră, fără catalog, fără nicio programă şi fără ameninţarea vreunei note la examen.

Meseria chiar se fură. Astăzi e din ce în ce mai greu pentru actorii tineri să aibă „maeştri”. Se întâlnesc pe tot mai puţine scene. Proiectele şi contextele permit tot mai rar ca generaţiile să lucreze împreună. Şi e păcat. Dar asemenea întâlniri, astfel de dialoguri ne aduc împreună şi ne arată cât de aproape suntem unii de ceilalţi. Marii actori nu stau în turnuri de fildeş. Cei cu adevărat mari au această generozitate de a transforma orice prilej într-o Întâlnire.

Avem nevoie de modele reale, nu fete şi băieţi ale căror chipuri frumoase ne îndeamnă să facem una sau alta din spatele unor filtre colorate în online. A fi influencer sau militant nu te va face niciodată model – nu îţi poţi propune să fii model. Devii prin calitatea probată în timp în profesie şi în viaţă. Dacă ai fani şi followers ai doar poularitate şi o platformă vremelnică de unde poţi transmite mesaje – fie ale tale, fie dictate de cei care îţi alimentează contul. Atenţia publicului şi chiar dragostea lui nu te fac model. Cei care chiar au aceste calităţi sunt discreţi şi au omenie. Apar din când în când la Întâlniri şi ne devin reperul de normalitate.