Între aparență și realitate nu e decât o umbră de îndoială. Cu toții suntem creatori de imagini proprii, încercând să le dăm celor din jurul nostru întocmai ceea ce vor să vadă: un om integru, bun, moral. Secretele sunt ținute la loc ferit, mai ales când ele reprezintă o pată pe sticla societății care ne impune să acționăm doar corect și responsabil într-o lume incorectă și iresponsabilă uneori. Dar ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată gândurile noastre s-ar auzi? Ce soi de distopie ar da lumea peste cap?

„O haită de sfinți”, premieră a Teatrului „Nottara” în regia lui Vlad Zamfirescu, după textul „Bash” al lui Neil LaBute, spune o poveste pe cât de înfricoșătoare, pe atât provocatoare despre psihologia umană, despre cum creierul nostru, sub dictatura emoțiilor și a rațiunii, ia niște viraje absolut surprinzătoare, coborându-ne până jos, în inima insidiosului imposibil de controlat, când, îmbâcsiți de griji, preconcepții sau o iubire trădată, omorâm în numele propriului bine și nimeni nu se așteaptă la asta. Personajele lui Neil LaBute sunt abjecte, de o cruzime uimitoare, niște ticăloși pe care îi asculți cu sufletul la gură pe cât de terifiat, pe atât de surprins de puterea confesiunii lor, iar Vlad Zamfirescu știe să pună în valoare cuvintele.

Totul se concentrează pe storytelling, pe gesturi, pe expresie și pe forța pe care o pot avea cuvintele atunci când sunt perfect integrate. Poți foarte bine uneori să închizi ochii și să asculți istoria fiecărui personaj, să îți imaginezi vina lor, să le calculezi pedeapsa, să ți-i închipui în realitatea lor necosmetizată de farmecul poveștilor bine spuse, să îi vezi iubind sau omorând. Vlad Zamfirescu face dreptate textului întocmai prin minimele intervenții regizorale, concentrându-se doar pe definirea personajelor, a contextelor create, întemeiate sau absurde, punând astfel în lumină întocmai talentul actoricesc al celor patru protagoniști.

Spectacolul, alcătuit dintr-un decor neutru, simplist, rece, fără nicio notă personală, după cum niciun moment nu se petrece acasă, într-o familie, într-un spațiu familiar, ci, din contră, în lobby-ul unui hotel, într-un bar sau într-o pușcărie, este împărțit în trei scene. După consumarea primei scenei, când personajul interpretat de Șerban Gomoi povestește cum își lasă bebelușul să moară, încercând să facă din povestea lui doar o istorie a unui om neputincios, șocant de sincer și dezinvolt, știi că există două variante posibile: ceva care să purifice tot răul sau ceva care să se adâncească mai mult în acest rău. În ciuda propriilor cuvinte, nu știm cu adevărat dacă primul personaj spune pentru prima oară ce s-a întâmplat sau deja a devenit un obicei pentru el. Ocolește subiectul, se lansează în mici povestiri paralele, încearcă să se facă plăcut, astfel încât adevărul să șocheze fulgerător, mai ales pentru motivele atât de superficiale, de inacceptabile. Un amestec de vină și resemnare. Heblu și de la capăt.

Personajul interpretat de Rareș Andrici, care apare alături de Diana Roman, cade la antipod și șochează în primul rând prin gratuitatea agresivității, prin pofta cu care povestește o crimă absurdă, dementă și, deși nu pare un dement sau un maniac, povestea e scandaloasă, deși un mic fundament iese la suprafață: o sexualitate reprimată, abia descoperită sau poate, doar poate, o gratuitate perfect anormală când ucide pe cineva doar pentru că e homosexual, nu înainte de un sărut „inocent”. Drăgălășenia fetei, inocența și naivitatea, fără a bănui o secundă pe cine iubește, intră în perfect contrast cu faptele teribile pe care el le poveșteste desprinse de orice context social, de orice justiție, ceea ce face ca totul să pară și mai inacceptabil. Rareș Andrici se pliază atent pe rolul unui ucigaș de ocazie, de dragul distracției, și reușește să redea în egală măsură atât agitația, cât și satisfacția acestuia, cu o demență latentă, gata să explodeze. Heblu și de la capăt.

Cerasela Iosifescu închide spectacolul magistral, cu un talent care, în combinație cu mărturia șocantă, transformă totul în tăcere. Ascultându-i povestea, căreia îi creează cel mai puternic context, poți să vezi dincolo de mecanismele de care se folosește teatrul, poți să intuiești o psihologie bolnavă, poți să simți, să compătimești și să urăști destinul unui om, slăbiciunea lui. Cerasela Iosifescu te trage în povestea personajului său, în copilăria lui, aproape de cada unde își ucide propriul copil dintr-o răzbunare fără margini raționale, ci doar emoționale.  Ea dă viață trecutului ei, oamenilor pe care îi amintește și aproape că vezi, dincolo de suferința care ți-o provoacă o astfel de mărturie, întocmai scena când totul se petrece atât de nedrept.

Niciunul nu se simte vinovat până la capăt. Niciunul nu se simte victimă până la capăt. Vlad Zamfirescu aduce pe scenă trei tipologii de asasini care au motivele și fricile lor. Dintre ei trei, doar unul este pedepsit, restul rămân niște sfinți cărora doar noi le știm secretele și, în ciuda confesiunilor șocante, povestea în sine și talentul cu care cei trei rememorează trecutul alcătuiesc o lecție seducătoare despre actorie și tot ce presupune ea mai frumos și mai incomod.

Teatrul Nottara

„O haită de sfinți” de Neil LaBute