Un salon de spital oarecare, cu paturi de metal ca odinioară. Dotări simple, elementare, adică ceea ce trebuie în cazul în care pacienții au nevoie de perfuzii sau de oxigen. Care se administrează atunci când există stocuri disponibile. Când nu, respirație gură la gură sau Dumnezeu cu mila.

O asistentă tânără, fâșneață, cu o ținută care vom afla că nu prea ar fi pe placul Doamnei Doctor care își ascunde vulnerabilitățile în atitudini de generăleasă, se află la patul unui bătrân învelit în pleduri. Tinerica cu pricina e preocupată nu atât de istoricul bolii acestuia, nici să îi dea pilule, fiindcă oricum bătrânelul este un indisciplinat notoriu care refuză ori aruncă medicația, cât mai degrabă de istoria personajului. Sub al cărui nume banal, Mitică, se ascunde însuși Don Juan. Care o fi el vârstnic, cu un rinichi deja lipsă, cu celelalte organe vitale în pioneze, însă pentru nimic în lume nu ar accepta să se dezică. Are pe mai departe nenumărate amante, conversează cu ele zilnic, folosind serviciile de telefonie mobile, le dă asigurări că e cum nu se poate mai bine, că le iubește, că sunt unice și că de-abia așteaptă să le revadă.

Tinerei asistente nu îi vine să creadă cum de a putut insul cu pricina să aibă chiar atât de multe iubite (peste 15.000) cum spune istoria și clamează mitul. Curiozitatea-i este potolită doar de atitudinile categorice, ușor dictatoriale ale doctoriței care ține mai presus de toate să se respecte regulile, procedurile, medicația. Doamna doctor dorește să se respecte statutul de spital municipal al instituției.

Iată însă că în salonul cu pricina este adus un tânăr pacient, un oarecare Ionel, de profesiune montator, care tocmai încercase să se sinucidă, fiindcă nu-l mai iubește Mimi. Ionel a vrut să se spânzure, s-a legat de o țeavă care a cedat pe neașteptate și astfel tânărul, disperatul, timidul, bărbatul disperat în dragoste, pentru care viața este sinonimă cu Mimi, era gata-gata să se înece.

De la aceste premise pornește piesa „Ultima haltă în paradis” de Valentin Nicolau, iar premisele în cauză sunt respectate așa cum trebuie, adică riguros exact, însă fără prea multă valoare adăugată avansată de regia semnată de Andrei Mihalache. Care are îndeosebi meritul de a fi ales interpreții potriviți pentru Ionel și Mitică. E vorba despre Cătălin Grigoraș care are grijă să sublinieze, fără să șarjeze, fără să îngroașe, fără să sară calul și fără ieftine ocheade adresate publicului, mai întâi timiditatea bolnăvicios-infantil-caraghioasă apoi devenirea personajului, și despre experimentatul Marian Negrescu. Care nu o fi el frumos precum Florin Piersic (actorul care i-a dat viață lui Mitică într-un spectacol de televiziune regizat de Alexandru Tocilescu), însă deține experiența și  autoritatea profesională necesare spre a contura credibil, cu umor, cu inventivitate comică și, important, cu simțul măsurii un Don Juan aflat nu doar în pragul pensionării, ci amenințat de exitus. Dar care este dornic să își păstreze și afirme vitalitatea, farmecul, capacitatea de seducție.

Don Juanul Mitică îi predă o lecție de utilizare a strategiilor amoroase insipidului Ionel care la final va avea, grație și contribuției și voinței scenografului Alexandru Radu, un look asemănător celui al lui Humphrey Bogart. Ceva mai precar sunt desenate în spectacol rolurile feminine, e drept nu prea consistente din scriitură, dar care ar fi putut fi, totuși, mai pregnante dacă Dorina Nemeș și Alexandra Dușa ar fi fost măcar mai lesne audibile. Amalia Popa (Roșcata), Raluca Eremei-Bîrza (Bruneta), Doina Șoproni (Blonda) au sarcina de a asigura apariții episodice, de coloratură, iar Valentin Oncu de a face vizibil Brancardierul. Cu toții își fac așa cum se cuvine datoria.

Marea problemă a spectacolului pe care l-am văzut cu ocazia celei de-a XXXI ediții a Festivalului Național de Comedie ce a avut loc în organizarea Teatrului „Fani Tardini” din Galați în perioada 4-13 octombrie 2019 constă în faptul că regia nu a găsit acele soluții menite să genereze și să instituie cu fermitate situații dramatice autentice. Piesa lui Valentin Nicolau este extrem de generoasă, savuroasă la nivelul replicii numai că doar atât nu ajunge pentru ca spectacolul să nu eșueze într-o succesiune de sketciuri. Din păcate, asta se întâmplă în spectacolul Teatrului „Aureliu Manea” din Turda. Iar acest defect de bază nu este defel făcut neobservabil nici de apariția metaforizantă a Morții (interpretată pare-se cu schepsis de aceeași actriță care a jucat-o și pe Doamna Doctor), nici de eleganta și costisitoarea ei rochie.

Teatrul „Aureliu Manea” din Turda

„Ultima haltă în paradis” de Valentin Nicolau

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Alexandru Radu

Cu: Cătălin Grigoraș, (Ionel), Marian Negrescu (Mitică), Dorina Nemeș (Doamna Doctor); Alexandra Dușa (Asistenta), Amalia Popa (Roșcata); Raluca Eremei-Bîrza (Bruneta); Doina Șoproni (Blonda); Valentin Oncu (Brancardierul)

Data reprezentației: 6 octombrie 2019