Există în repertoriul teatrului universal un bagaj destul de restrâns de piese intrate în cultura generală colectivă, despre care se vorbeşte, se scrie, la care toţi oamenii de teatru fac referire; câteva opere considerate capodopere, analizate în amănunt, abordate din unghiuri multiple, cărora mereu li se caută noi interpretări, datorită straturilor de înţeles pe care le conţin. În cultura colectivă, există câteva exemple de texte despre care cu toţii avem impresia că le ştim pe de rost, că sunt asemenea adevărurilor general valabile despre care învăţăm în clasele primare. Pe cât de cunoscute sunt astfel de piese, pe atât de pretenţioase devin odată cu montarea lor pe scenă. Alegând una dintre ele, intervine un paradox incitant: pe cât de multe oferă, pe atât de mare e provocarea de a spune ceva orginal, autentic, personal, cu spectacolul creat. Ce alegi să spui cu textul respectiv, cum îl foloseşti, „de ce”-ul trebuie să fie pe măsura renumelui piesei.

„Furtuna” de William Shakespeare, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj este un asemenea spectacol. Bine-cunoscutul „testament shakespearian” îşi are nu doar doza de celebritate aferentă, ci şi cea de curiozitate implicită. Cum anume va fi Prospero interpretat de Marcel Iureş, ce alege să spună Gábor Tompa cu textul lui Shakespeare, ce mesaj conţine montarea de pe scena mare a naţionalului clujean? Orizontul de aşteptare există, inevitabil. Curiozitatea anticipează experienţa spectaculară.

Alegerea, însă, nu este una deloc sofisticată. Mesajul nu este nici original cu orice preţ, nici inovator, iar construcţia, în ansamblul ei, nu are prea multe surprize care să aducă noi paliere de sens la ceea ce ştii deja despre „Furtuna”. Totul pare safe, încât să spună cinstit o poveste. O mică trimitere la convenţia teatrală, un semn sub forma unei lăzi de lemn pe care sunt scrise titluri recognoscibile de piese shakespeariene din care se scot elementele de recuzită pe parcursul spectacolului, o adresare directă în monologul final şi cam atât în ceea ce priveşte tuşa personală de interpretare. Acest joc al convenţiei rămâne, însă, doar citat prea vag şi abandonat undeva ca un gând neîmplinit, ce planează deasupa acţiunii în sine. Scena e dominată de un decor previzibil, în care rolul principal îl joacă proiecţiile. Un ochi-simbol ostentativ veghează dintr-un tavan jos, în timp ce din alte trei laturi proiecţiile fie sugerează spaţiul de joc, fie explică destul de demonstrativ atmosfera. Cu un iz de joc video al anilor ’90, culori stridente şi animaţie stângace, acest cadru cu intenţii de spectaculozitate e doar descriptiv şi frumos în fotografii.

Tonul general este unul relaxat, poate prea relaxat, iar accentul cade pe scenele comice. Cumva, atenţia este concentrată asupra personajelor-bufon Stephano (Radu Lărgeanu) şi Trinculo (Adrian Cucu), iar povestea de răzbunare a lui Prospero devine o copertă. Inventivitatea regizorală nu abundă în rezolvarea scenelor, mişcarea scenică e destul de previzibilă, nu există prea multă fantezie în această feerie, așa încât unele momente plate, lăsate în seama actorilor care spun textul, aparent fără prea mare aport regizoral: discuţia dintre Alonso (Ioan Isaiu) şi suita lui şi planul de crimă al lui Antonio (Cătălin Herlo) pus la cale cu Sebastian (Mihai-Florian Niţu) trenează şi rămâne într-un recitativ-descriptiv lipsit de vigoare. Nici Miranda (Sânziana Tarţa) şi Ferdinand (Matei Rotaru) nu reuşesc să se salveze de o interpretare cel mult corectă, stereotipă, a iubirii, cu entuziasm artificial şi declamaţii puerile. Cristian Grosu (Caliban) e foarte expresiv şi îşi complică parcursul, încearcă să îi ofere stranietate prin mişcarea contorsionată şi prin intensitatea rostirii, însă nu depăşeşte acelaşi standard al explicaţiilor. Scena spectrelor Ceres (Romina Merei), Iris (Elena Ivanca) şi Juno (Angelica Nicoară) în care gros-planurile celor trei domină scena în proiecţiile ce par supradimensionate este un moment artificial şi crispant, în care forma depăşeşte cu mult fondul, tocmai în detrimentul intenţiei spectacolului de a demonstra magia artei.

Există în spectacol o scenă cu adevărat emoţionantă şi cu substanţă autentică. Relaţia dintre Prospero şi Ariel (Anca Hanu) este atent construită, îşi are un substrat bogat şi îşi găseşte expresia într-o îmbrăţişare cu forţă de simbol. Despărţirea celor doi e momentul de graţie al spectacolului, atunci când toate minusurile se estompează şi transpare fibra teatrului de calitate. Anca Hanu are multă candoare în interpretarea acestui spirit pe cât de puternic, pe atât de sensibil, privirea ei străluceşte isteţ şi atent din spatele machiajului alb, în fiecare moment în care ascultă complice tot ce se întâmplă în scenă, iar emoţia pe care o conţine nu e contrafăcută.

Marcel Iureş are toate calităţile pentru a fi Prospero. Şi devine cu adevărat Prospero la final. Pe parcurs are un aer lejer şi hâtru, comentează bombănind şi păstrează o mină destul de civilă şi detaşată care îl menţine la suprafaţa rostirii rolului cu farmec personal, dar fără a atinge performanţa pe care ne demonstrează că ar putea să o realizeze aşa cum o face în finalul spectacolului. Ultimul monolog este o mostră de performanţă, emoţionantă şi puternică, în care interpretarea capătă nuanţe şi profunzimi pe care până atunci le poţi doar intui şi spera.

„Furtuna” la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca este un spectacol cu câteva virtuţi, multe motive de bună dispoziţie şi un final emoţionant. Fără să aibă un mesaj concret, bine evidenţiat, spune o poveste cunoscută, cu câteva vârfuri de potenţial.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

„Furtuna” de William Shakespeare
Traducere de Nina Cassian și Radu Nichita
Regia: Gábor Tompa
Decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu
Muzica și sound design: Lucian Ban – cu excepția piesei „Cosmos“ de Vangelis (reorchestrată de Lucian Ban) și a „Baroque Suite for String Quartet“ (anonim)
Coregrafia: Jakab Melinda
Video design: Radu Daniel
Asistent de regie: Teofil Pașca
Lighting design: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Prospero: Marcel Iureș
Ariel: Anca Hanu
Caliban: Cristian Grosu
Miranda: Sânziana Tarța
Ferdinand, fiul lui Alonso: Matei Rotaru
Stephano: Radu Lărgeanu
Trinculo: Adrian Cucu
Alonso, Regele de Napoli: Ioan Isaiu
Gonzalo: Petre Băcioiu
Antonio, fratele lui Prospero: Cătălin Herlo
Sebastian, fratele lui Alonso: Mihai-Florian Nițu
Adrian: Dan Chiorean
Francisco / Căpitanul: Ruslan Bârlea
Iris: Elena Ivanca
Juno: Angelica Nicoară
Ceres: Romina Merei
Sycorax: Miriam Cuibus