Nicio epocă nu e lipsită de vânătoarea ei de vrăjitoare… Acesta pare să fie mesajul simplu și clar al spectacolului semnat de Vlad Cristache la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești (și prezentat la București în cadrul celei de-a VII-a ediții a Fest(in) pe Bulevard), una dintre cel mai bine articulate creații ale lui, o montare cu impact puternic și care pune în scenă atât de nuanțat o problemă pe care Vlad Cristache o enunță perfect în câteva cuvinte.

„Acest spectacol vorbește despre o problemă care mi se pare extrem de gravă în societatea noastră: nu ne trebuie mult ca să ne transformăm într-o gloată decerebrată care vrea sânge. Și care vrea vinovați. Toate frustrările individuale și toate nereușitele din viețile noastre au nevoie doar de scânteia asta, un fel de panică socială generală care să ne coaguleze într-o gloată și să ne facă să căutăm cu orice preț vinovați.” E foarte importantă nuanțarea pe care o aduc cuvintele lui, întrucât spectacolul e departe de a rămâne cantonat într-o epocă. Și e departe de a vorbi doar despre problema religiei și delirul în masă la care poate împinge greșita ei înțelegere, așa cum ar putea părea la o primă vedere. Dimpotrivă. Montarea lui Vlad Cristache este o metaforă puternică și bine articulată scenic despre orice vânătoare de vrăjitoare pe care au trăit-o lumile noastre de-a lungul timpului și, mai ales, despre noile vânătoare de vrăjitoare pe care le aduce cu ea epoca în care trăim.

„Atât în intenția lui Arthur Miller, cât și în intenția mea, e o metaforă, o alegorie pentru vânătorile de vrăjitoare care se petrec în societatea noastră contemporană, cum ar fi dictatura corectitudinii politice, care caută cu orice preț să distrugă orice formă de libertate. Iar spectacolul meu despre asta vorbește în esență: despre cât de simplu ne e să devenim iraționali și să ne unim într-o gloată care vrea sânge. În momentul în care Arthur Miller a scris acest text, exista în America o vânătoare de comuniști. Au fost mulți oameni din show business ale căror cariere au fost distruse de această comisie care căuta comuniști. Și care s-a transformat, de fapt, într-o comisie de epurare și de cenzură, pentru că era de-ajuns doar să spui despre cineva de la Hollywood că e comunist și a doua zi cariera lui era încheiată. Iar marea dramă a lui Arthur Miller a fost că prietenul lui de-o viață, Elia Kazan, și-a trădat foarte mulți colaboratori ca el să scape. Practic, Arthur Miller a scris o poveste care se întâmplă la înființarea Americii, într-un sat, ca să vorbească despre ceva ce se întâmplă în anii ’50, iar eu iau această poveste scrisă de Arthur Miller, ca să vorbesc despre ce se întâmplă acum.”

Și este bine gândit felul în care își conduce povestea Vlad Cristache pentru a construi exact un tablou atemporal al „vânătorilor de vrăjitoare” din toate timpurile și toate spațiile, în ciuda faptului că, aparent, își situează povestea într-un sat oarecare de la marginea lumii, într-un trecut fără nume. Și nu, deși spectacolul lui vorbește mult și despre puterea teribilă pe care o poate lua delirul colectiv atunci când e vorba de religie, totuși, nu despre o nouă formă de Inchiziție e vorba în primul rând în montarea lui. Ci despre felul în care oamenii pot aplica greșit și absurd, în cazul de față dogma creștină, dar în esență despre felul în care oamenii pot masacra oameni în numele unei idei care devine mai puternică decât viețile oamenilor, transformându-se într-o armă perversă și întorcându-se exact împotriva adevărului pe care ideea în sine îl conține în miezul ei. În cazul de față, în numele lui Dumnezeu sunt uciși oameni… Dar spectacolul vorbește despre minciună, manipulare și felul cum orice dogmă se poate transforma în armă de ucidere în masă, atunci când e citită în literă, și nu în spirit.

Spectacolul lui Vlad Cristache surprinde, în schimb, delirul colectiv. Și minciuna. Și felul cum se instalează falși lideri, confiscă idei și doctrine și se erijează în judecători absoluți. Care în numele unui adevăr de ei înșiși instaurat și al unei așa-zise libertăți și „toleranțe” sunt dispuși să ucidă pe oricine gândește diferit. Vă sună oare cunoscut?!

O pădure uscată, tenebroasă, în ceață, ca într-o poveste de Edgar Allan Poe, se deschide undeva în adâncul scenei, lăsându-te să te pierzi în lumea ei și să ghicești acolo un mister al lumii la care nu ai acces. Când intri în sală se aude o cântare ortodoxă, intonată psaltic, de undeva din penumbră. Cruci în derivă, într-un cimitir care nu părăsește niciodată scena pe parcursul celor trei ore, într-o formă sau alta moartea existând permanent, ca o amenințare, care planează irevocabil deasupra tuturor. Deși plasată de cele două scenografe, Andreea Tecla și Mădălina Niculae, undeva, într-un sat oarecare, de la începuturile Americii, povestea respiră un aer de atemporalitate. Un decor funcțional în context, spațiul modificându-se de la o scena la alta și surprinzând fie o încăpere din casa pastorului, cu o fereastră deschisă spre pădurea misterioasă din spate, fie delirul colectiv, fie tribunalul redat simplu, într-o sală cu bănci de lemn și dominată de o cruce mare, fie o celulă de închisoare, cu gratii din trestie, în care simți cum arde fără flacără focul care a ars atâtea „vrăjitoare” de-a lungul secolelor, iar în spate morți atârnând în saci legați cu funie și sicrie folosite pe post de scaune…

Mirosul greu al morții persistă de la început, din prima scenă, și e îmbibat în atmosfera tenebroasă creată de semiîntunericul permanent, de perdeaua de ceață care domină lumea și mințile oamenilor. Aparent construind realist povestea, îndatorată regiei clasice, Vlad Cristache creează, în fapt, un spectacol absolut modern, la un nivel la care simbolul și ritmul bine controlat îl transformă într-una dintre cele mai inteligente creații din teatrul contemporan. Cu un impact puternic și imediat – o subtilă formă de teatru „social”, care surprinde esența unei epoci, printr-un text din anii ’50-’60. Și da, în cele trei ore cât durează, rămâi atent și conectat la poveste, bine gradată, cu momente de suspans bine gândite. Relațiile între personaje sunt fin detaliate, Andi Vasluianu în rolul lui John Proctor, e ultimul om liber de pe pământ, ca într-un alt fel de „1984” al lui Orwell, în care lupta lui e pentru adevăr și pentru libertate, în care păcatele lui se transformă atât de simplu, de frumos și de sensibil surprins, în lumină.

Una dintre cele mai reușite creații scenice ale lui Andi Vasluianu, nuanțat, consecvent cu propriul ritm, acest bărbat simplu și atât de uman în greșelile lui, este, pe de o parte, un simbol al adevărului, dar, pe de altă parte, mai mult decât atât: e un om. Un om cu o poveste, un om în care ghicești umbre și lumini, un om cu păcatele lui cu tot, un om complex și chinuit de propriile greșeli. Iar toate aceste lucruri interpretarea lui Andi Vasluianu le surprinde impecabil. Căci aici era miza cea mare a spectacolului. Într-o lume teatrală în care se defilează tot mai mult cu personaje schiță, cu personaje lipsite de carne, cu personaje care sunt „roboți” purtători de mesaj, Andi Vasluianu creează un om. Un om care își are adevărul lui interior și care e dominat de un bun-simț autentic, o calitate esențială, pentru a nu deraia de la drumul drept.

Anca Dumitra în rolul Abigail Williams, micul „Lucifer” din rândul „sfintelor” convertite din Salem, transformate în tribunalul care ia vieți după bunul plac și care ucide fără urmă de remușcare în numele unei idei în care niciuna dintre ele nu crede, reușește o construcție interesantă. Surprinde fin meschinăria care se ascunde în spatele întregii povești, surprinde ipocrizia, e întruparea minciunii deghizate în adevăr, focul din priviri îi e în același timp diabolic, crud și inteligent. Și nu-i lipsește nici patima patologică cu care trece de la iubirea pentru un bărbat la dorința de a ucide. Iar întreaga ei ființă emană, în fragilitatea ei, toată forța de care e nevoie pentru a transforma un grup întreg de femei în adepte, din frică sau din convingere, nici nu mai contează… Și toate scenele în care ea conduce isteria în grup, când femeile îl văd pe Satana, sunt bine conduse regizoral și surprind, fără dubiu, isteria lumii noastre. Rar ți se (mai) întâmplă la teatru să simți organic revoltă și dorința de a acționa, de a sparge bula convenției și a interveni în scenă ca să arăți cu degetul adevărul pe care pare că nimeni nu vrea să-l vadă. Iar Paul Chiribuță în rolul președintelui tribunalului reușește la rândul lui o construcție fără fisură, un personaj grotesc în amestecul lui de falsă umanitate, atât de interesant surprinsă de actor, exact nuanța aceea fals umană pe care o afișează orice călău care se respectă și care-și joacă rolul de așa-zis protector al victimei.

O altă creație care merită menționată este cea a Theodorei Sandu, în rolul Mary Warren, o combinație de fragilitate, prefăcătorie și inocență manipulabilă până la nebunie – un adevărat prototip al omului care e victima cea mai bună a manipulării în masă: inocență, frică, dorința de a nu merge contra curentului, slăbiciune. Ada Simionică, deși corectă în rolul Elizabeth, soția lui John, își construiește, totuși, personajul pe o singură linie și în anumite scene, precum cea din închisoare, pare a-i lipsi dimensiunea extraordinară a înțelegerii sacrificiului, iar Ioan Coman în Pastorul Parris e pe alocuri prea demonstrativ, prea teatral și ușor grăbit în discurs, de parcă n-ar avea răbdare să-i lase timp personajului să se definească în toate nuanțele lui. În schimb, Cristian Popa în John Hale, pastorul care sfârșește prin a vedea adevărul, într-o lume manipulată prin minciuna în masă, transformată în armă letală, creează un personaj veridic și bine articulat, în care se observă saltul imens pe care îl face în interiorul lui, de la dogma citită în literă, la spiritul ei. Pastorul scorțos din prima parte, care numără ca un profesor fără imaginație și fără har câte dintre cele Zece Porunci știe fiecare, devine în final, din tribunalul care conduce vânătoarea de vrăjitoare, singurul om care simte și e dispus „să vadă” impostura. Pentru că, în fond, despre asta e vorba, despre a fi dispus să deschizi ochii… Singurul om care înțelege că Dumnezeu e… în altă parte, singurul care e dispus să caute salvarea și mântuirea chiar prin minciună. Singurul care, din păcate, deși pare să-și piardă credința, căci ultima lui replică asta sugerează, de fapt își câștigă umanitatea.

Un mare câștig al montării de la Teatrul „Toma Caragiu” este atenția la felul în care e creată atmosfera. Senzația apăsătoare a fricii, imposibilitatea de a visa, de a trăi liber, îngrădirile de orice fel, isteria în masă condusă de cei mai mari impostori, cei care reușesc să păcălească cel mai bine, totul surprinde perfect lumea noastră. O lume care își declară vehement toleranța, dar care se dedă la un linșaj mediatic imediat ce se creează cel mai mic prilej. E nevoie doar de o scânteie și profeții falși se și arată. Să amintim de mișcarea #metoo? De corectitudinea politică? De cei care te pun la zid pentru că ai alte convingeri politice, religioase sau sexuale decât ei? Toate astea, la fel ca pe vremea vrăjitoarelor din Salem, distrug azi cariere și vieți… desigur, totul în numele adevărului absolut. Dar cine deține adevăruri absolute? Și ce anume e „adevărul absolut”? Răspunsul lui Vlad Cristache pare a fi simplu: bunul-simț!

Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești

„Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla & Madalina Niculae

Light design: Cristian Simon

Cu: Andi Vasluianu (John Proctor), Anca Dumitra (Abigail Williams), Paul Chiribuță (Danforth), Ada Simionică (Elizabeth Proctor), Cristian Popa (John Hale), Ioan Coman (Pastorul Parris), Mihaela Popa/Theodora Sandu (Mary Warren), Theodora Sandu/Mihaela Popa (Susanna Alcott), Oxana Moravec (Ann Putnam), Mihai Dinvale (Giles Corey), Lucia Ștefănescu Niculescu (Rebecca Nurse), Ion Radu Burlan (Thomas Putnam), Ilie Galea (Francis Nurse), Bogdan Farcaș (Ezekiel Cheever), Karl Baker (Judecătorul Hathorne), Ioana Farcaș (Tituba), Andrei Radu (Herrick), Lăcrămioara Bradoschi (Mercy Lewis), Ilinca Rus (Betty Parris), Loredana Bădică, Roxana Văleanu, Oana Hanganu, Răzvan Băltărețu, Narcis Stoica, Iulian Tăsică/Cristi Nedea