Asistații social trăiesc pe banii publici. Asistații social sunt niște ghinioniști înnăscuți. Asistații social sunt leneși. Asistații social suferă de depresie, alteori de sinuzită sau poate doar îi doare puțin ficatul. Asistații social ajung în această situație, fiindcă nu au educația necesară, așa cum nici părinții lor n-au avut-o. Asistații sociali nu ar trebui să aibă drept de vot, îți trebuie măcar o facultate. Paraziți, putori, viermi. Multe opinii, informație incertă. Problemele reale se discută în spații ireale. Se spune că în România există 7 milioane de asistați social. Dacă excludem pensionarii, rămân 4 milioane. Dacă excludem și copiii, rămân sub 200.000 de beneficiari de venit minim garantat, cifra reală. Prostie. Ură. Rasism.

Cam în acest schimb de idei se deschide spectacolul „Frontal” semnat de Gianina Cărbunariu, regizor-dramaturg, o producție marca Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, ce a avut premiera în cadrul Festivalului de Teatru desfășurat anul acesta, în perioada 18 septembrie-2 octombrie. Și ce dacă subiectele sunt multe și diverse? Modul în care oamenii se raportează la problemele altora, în cazul de față asistații social, e inepuizabil, surprinzător și contradictoriu, uneori aberant, alteori tolerant sau, pur și simplu, distant, fără să se murdărească. Iar această distanțare față de fragilitatea ființei empatice este surprinsă chiar de la început, când prima imagine pe care o vedem este una filmată, protagoniștii sunt în culise, iar noi, spectatorii, pe scaune, așteptând ca după două ore să plecăm acasă ca după orice alt spectacol, poate emoționați, poate apatici, poate chiar indiferenți. Însă realitatea face un pas spre noi, actorii vin din spate și se poziționează toți cu fața spre public, nimeni nu vorbește din lateral sau cu privirea plecată, ezitant. Suntem martorii unei discuții purtate pe Facebook, unde fiecare are de făcut, bineînțeles, un comentariu. Doar realitatea e pătată, trecută prin filtrul online-ului, cumva în spatele atotprotectorului monitor invizibil, care de multe ori ne face ori prea curajoși, ori prea mincinoși.

Și, ca pe orice rețea de socializare unde se negociază subiecte cu greutate, se întâmplă să ne lovim de polifonie, de cacofonie, în traducere liberă ne așezăm pe ,,peretele” cuiva și ne spunem părerea, of-ul, năduful. Care mai de care mai vocal și mai tonic. Prin acest apel la mediul online, Gianina Cărbunariu reușește fără echivoc să accentueze superficialitatea și lașitatea fiecăruia dintre noi, răutatea, dezinteresul, pasivitatea. Bunătatea, empatia, sensibilitatea. Alături de o distribuție grozavă (Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea Zapotoțki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu), face din „Frontal” varianta actuală și actualizată a unui text de Ion Creangă, „Povestea unui om leneș”, text care capătă noi valențe, noi adevăruri și noi evidențe într-o montare originală, asumată și… scandaloasă.

Astfel, în tandem cu povestea bine știută, plină de tâlc a lui Creangă, Gianina Cărbunariu alege să pună în scenă încă de la început o realitate virtuală, construită deloc didactic și linear în jurul unui subiect la fel de bine cunoscut și hazardat în mediul online: un asistat social cu 11 copii, dar fără 4 pereți. Spectacolul începe într-un decor rece, lipsit de orice artificiu, singurul element fiind un, hai să-i spunem mai familiar, ,,wall”. Prin poziția frontală, limbajul licențios, aciditatea și îndrăzneala discursului polifonic, ea reușește să surprindă impecabil exact inutilitatea unei discuții purtate între păreriști și urechiști, adică între oameni obișnuiți, care nu-și schimbă opinia pe care o expun online și nici nu-i conving pe alții s-o facă. Realitatea deformată de mediile online e nuanțată deloc subtil prin modul în care devine steril orice comentariu și, mai ales, prin modul în care orice comentator rămâne surd fie la lucrurile în discuție, fie la cazul bărbatului în cauză, pe care, rând pe rând, făcând ,,frontal” un pas în față, îl condamnă sau îl apără. Superficialitatea este bine pusă în lumină prin arsenalul Facebook, like-uri care îți validează părerea, haha-uri care te fac să continui sau angry-uri ca să fie clar că ești taxat, că locul tău nu e pe ,,wall-ul” ăsta. Iar toată această furie se varsă, deloc întâmplător, chiar înainte de Crăciun, ocazia perfectă să devenim, poate, mai buni. Sau poate nu.

Ar fi necinstit să spunem că e doar un spectacol-documentar sau social, o simplă radiografie a unei situații pe care statul ar trebui măcar s-o aibă în vedere. Interviurile pe marginea subiectului au fost realizate, sub coordonarea Gianinei Cărbunariu și a lui Valer Simion Cosma, și de către actori, aceștia participând astfel activ la crearea spectacolului, la înțelegerea lui în esență. Întregul proces a căpătat, așadar, o tușă ceva mai personală, actorii nu doar au interpretat un rol, ci au obținut niște informații pe care le-au pus cap la cap, și pentru a deveni victime, și pentru a deveni călăi.

Spectacolul continuă printr-un lung șir de execuții în ,,direct”, fără nicio perdea – prezentatoarea (Cristina Mihăilescu, fermecătoare în nonșalanța ei) care ironizează depresia unui asistat social, primarii (unde Corina Grigoraș e irezistibilă, atât de autentică!) care ,,execută” asistații social, profesorii (unde Nora Covali interpretează extrem de curat răceala unei judecăți corecte) care lasă repetenți doi elevi ca să aibă normă didactică și anul viitor, un antreprenor (aici Mircea Postelnicu reușește să facă dintr-un personaj total antipatic un individ universal, plin de nuanțe) care, bazându-se pe mirajul Occidentului, caută să aducă în țară o mână de lucru mai ieftină, și alte cazuri care au scandalizat o țară întreagă. Contrastul cel mai evident, însă, se accentuează între Ruxandra Maniu și Paul-Ovidiu Cosovanu, între putere și ne-putere, muncă și ne-muncă, între cei mari și cei mici.

Fiindcă ,,așa este povestea”, Ruxandra Maniu reprezintă pe scenă o întreagă clasă socială, a cărei înălțime este punctată și la propriu, și la figurat. De undeva de sus, de pe un piedestal, ,,Cucoana” în ținută regală, ceva cam atemporală (guler aristocrat, perucă – emblema nobililor de secol XVIII), semn că lucrurile cam așa funcționează dintotdeauna, se uită în jos, ca orice parvenit care crede că i se cuvine totul și taxează sărăcia. Fără decență, fără măsură și fără scrupule. Ea reprezintă o țară, un stat, o instituție, reprezintă puterea care alege să nu facă nimic. Asistații social sunt doar niște ,,beneficiari” de care ceilalți au nevoie ca să-și creeze o imagine proprie și de pe urma cărora să profite. Cu mult fler, umor, fără să cadă în grotesc, Ruxandra Maniu chiar e la înălțime, reușind să îndulcească atât de tare un personaj odios, încât ne devine simpatic.

În totală asimetrie este Paul-Ovidiu Cosovanu, în rolul căruia găsim disponibilitatea ultimului venit, a zilierului, a celui neîncrezător și chinuit, a celui sărac și bun la toate, a celui care nu are voie să spună nu. Interpretând curat, fără emfază și gratuități, Paul-Ovidiu Cosovanu adună în personajele lui (rezumate cumva la niște intrări care curăță scena de presiunea nevăzutului – e nevoie și de cineva care să adune cabluri!) întocmai clișeele care depășesc teatrul și ajung până aproape de noi, acolo unde au fost dintotdeauna. Și prin fiecare intervenție ne împinge spre realitate, ne aduce aminte că ce vedem nu e literatură, că spectacolul se dă mai degrabă pe stradă, în instituții, în spatele nostru. Și împreună cu Emanuel Becheru ne face părtașii unei revoluții, song punk-ul interpretat de cei doi transformându-se cu tot mai multă furie într-un act de curaj, de revoltă, de libertate, care fie ne place imediat, fie nu, deloc. Poate fiindcă ,,asistați” se referă la noi, cei feriți, cei curați, cei ne-leneși, căci da, lenea e cauza răului, lenea e rădăcina sărăciei, iar sărăcia înseamnă ne-muncă, moștenirea primită de la strămoși, care cel mai bine se vede în cele trei denivelări ale craniului în zona ,,slugărniciei”.

Spunându-și povestea așa, Gianina Cărbunariu nu oferă un răspuns, ci întrebări. Și reușește s-o facă inteligent, cu umor, fără să ascundă sub masca ficțiunii adevărul care crește lângă noi, pe care îl judecăm sau pur și simplu îl ignorăm. Iar lucrurile nespuse devin mai importante decât lucrul în sine. Ea aduce în prim-plan situații precise, pe care și le asumă curajos, direct, fără ocolișuri. Întregul spectacol devine o radiografie a lumii de azi, o lume inertă, pătată de superficialitate, de prejudecăți, de beția puterii, o lume în care fiecare trebuie să poarte o vină.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

„Frontal”

O adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneș”

Un spectacol de Gianina Cărbunariu

Scenografie&video: Mihai Păcurar

Documentare: Valer Simion Cosma

Mișcare scenică: Ioana Marchidan

Muzică: Ciprian Iacob

Light-design: Cristian Niculescu

Asistent de regie: Vlad Socea

Distribuția:

Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoras, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucretia Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu