Am scris în repetate rânduri despre preferința regizorului Cristi Juncu pentru literatura dramatică născută în spațiul irlandez. Dar și despre talentul cu care regizorul îi intuiește substanța și îi transpune scenic specificitatea. Regăsibilă la cel puțin două niveluri.

E vorba despre structura personajelor, doar aparent simple, elementare, în realitate veșnic complicate, introvertite, temătoare, neîncrezătoare în semeni, la prima vedere reci și foarte puțin dispuse spre efuziuni sentimentale, și despre atmosferă. Rece, înghețată, apăsătoare, parcă încremenită în timp, în general ostilă.

Lui Cristi Juncu îi izbutește mai totdeauna să arate ce se ascunde dincolo de toate aceste aparențe, să pătrundă în sufletul personajelor, să le releve esențele, trăirile, zbaterile, contradicțiile.

Acum, trebuie spus că autorul piesei „La doi pași de Mullingar”, John Patrick Shanley, piesă montată în premieră pe țară de Cristi Juncu la Teatrul Nottara din București, fără cusur tradusă de Bogdan Budeș, nu este ceea ce se cheamă un irlandez get-beget. E fiul unei familii de irlandezi, stabiliți în Statele Unite.

Absolvent al New York University, John Patrick Shanley este deopotrivă autor de literatură dramatică, scenarist de film și libretist. A scris mai bine de 25 de texte destinate scenei, dintre care, după știința mea, doar „Îndoiala” a fost montată pe o scenă românească, într-un spectacol regizat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila de Eugen Gyemant. Cu Emilian Oprea, Liliana Ghiță și Corina Moise.

Și totuși, „La doi pași de Mullingar” mi se pare a fi în cel mai evident chip în specific irlandez. Cu un deloc dificil detectabil nimb cehovian. Regăsibil mai întâi la nivelul situației dramatice, mai apoi la cel al caracterelor.

„La doi pași de Mullingar” este o piesă în care patru personaje, dintre care două ajunse la vârsta senectuții – e vorba despre Tony Reilly și Aoife Muldoon – și alte două, deja trecute de vârsta primei tinereți – Anthony Reilly și Rosemary Muldoon – așteaptă. Primii doi, cu un stoc de timp foarte aproape de momentul epuizării, atinși fiind de maladii grave, au „avantajul” de a ști care e obiectul așteptării – moartea. Ceilalți doi – bolnavul de timiditate Anthony, care admite într-un final că foarte adesea se auto-imaginează a fi o albină, și Rosemary, o altă Mașă ce poartă și ea, mascat de violență, duritate, consum excesiv de tutun, „doliul vieții ei”, care se închipuie a fi nu un pescăruș, ci o lebădă, așteaptă nu prea se știe bine ce. Moartea iminentă a părinților, tranșarea succesiunii, venirea unui văr din America, momentul în care își vor recunoaște și da frâu adevăratelor sentimente. Rosemary anunță că vrea să plece nu, nu la Moscova, ci în China. Anthony o îndeamnă să își îndeplinească dorința, să plece, să se salveze. Acesta fiind unicul lui fel de a-și manifesta iubirea ale cărei origini se găsesc demult în copilărie şi a cărei mărturisire a fost din felurite motive amânată. Toți patru sunt ceea ce exegeza cehoviană numește „personaje gazdă”, cu deosebirea esențială că, la ei, în realitate, nu este așteptat nimeni.

Și de data aceasta, lui Cristi Juncu îi „iese” impecabil crearea atmosferei. Suntem, la doi pași de Mullingar, dar probabil foarte departe de lume, într-un spațiu în care o zi seamănă cu alta, a cărei unică certitudine este persistența enervantă a ploii. Dar și a sărăciei, a vieții fără prea mari pretenții, cu un confort minim. Fapte întărite de decorul creat de Carmencita Brojboiu. Un veșnic repetabil cântec de muzicuță, unicul semn al neîmpăcării cu sine al lui Anthony. Muzicuța fiind, probabil, înlocuitoarea trompetei lui Jimmy Porter, furiosul din „Privește înapoi cu mânie”.

Excelent îi mai „iese” lui Cristi Juncu desenul personajelor bătrânilor. Admirabil jucați de Ion Haiduc și Victoria Cociaș. Instabili, capricioși, câteodată chiar caraghioși de-a binelea, ba puși pe plâns, ba pe fapte radicale, mascându-și cu greu teama de moarte și față de ceea ce se va întâmpla după cu Anthony și cu Rosemary. Ion Haiduc atinge un moment de virtuozitate în monologul de dinaintea morții, atunci când personajul său își arată adevăratele sentimente față de fiul pe care mai înainte îl amenințase cu dezmoștenirea.

La bune, remarcabile cote de profesionalitate au fost imaginate și de regizor, dar și de actori și cele două personaje de vârstă medie. Care în van se mai amăgesc câteodată că încă ar mai fi tinere. E vorba despre introvertitul Anthony, agitat, speriat, timid din cale afară mai ales în scenele în care stă față în față cu Rosemary, interpretat cu implicare de Andi Vasluianu. Și în cazul lui Andi Vasluianu este de remarcat momentul rostirii monologului personajului încredințat. Și mai e vorba despre hiper-activă Rosemary care, rămasă singură după moartea mamei, joacă pe principiul „totul sau nimic” cartea finală. Aceea care, dacă se va dovedi câștigătoare, o va ajuta să îl cucerească pe Anthony. Rosemary este un personaj vulcanic căruia Cerasela Iosifescu îi intuiește perfect esența. Cred, însă, că cel puțin în reprezentația văzută de mine, cu ocazia premierei din cadrul festivalului Fest(in) pe Bulevard, lucrurile au scăpat în ambele cazuri un pic de sub control impunându-se recursul la niscaiva bemoli.

În rest, performanța este sigură, reușita în afara oricărui dubiu.

Teatrul Nottara din București

„La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Cu: Andi Vasluianu (Anthony Reilly), Cerasela Iosifescu (Rosemary Muldoon), Ion Haiduc (Tony Reilly); Victoria Cociaș (Aoife Muldoon)

Data premierei: 17 octombrie 2019

Foto: Ciprian Duică