Cât de uşor ne mai lăsăm impresionaţi astăzi? Ce mai înseamnă spectaculozitatea? Acum când le ştim sau le intuim pe toate, când creativitatea e pe buzele şi pereţii de Facebook ai tuturor şi când tot ce era de făcut s-a făcut deja. Ce înseamnă, de fapt, spectaculos? Cu multe lumini şi sclipici şi drone şi costume complicate, zgomotos şi epic aşa cum e prezentat orice concert de import? Ce trebuie să faci pentru a fi spectaculos? Originalitatea a ajuns la fundul paharului şi deja se cam îndoaie cu mult sifon pentru a-l umple la loc. Autenticitatea devine încet-încet noul blazon nobiliar. Pentru că original nu prea mai ai cum să fii, măcar sincer cu tine însuţi, asumat, de bun-simţ, domnule. Eşti cine eşti şi o arăţi şi nu îţi e ruşine cu asta într-atât să vrei să pari altceva, mai spectaculos şi mai căznit totodată.

Spectacolul „True west” de Sam Shepard, în regia lui Vlad Cristache, montat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila se situează pe linia periculos de fină dintre „spectaculos cu orice preţ” şi „autentic, de bun simţ”. O piesă cunoscută şi recunoscută, cu ecranizări şi vedete hollywoodiene în tolba cu merite, e greu de îmbogăţit. Simplitatea e cea mai cinstită cale spre succes. Fără prea multe artificii şi gesturi mari care să impresioneze neapărat. Cu meticulozitate, atenţie şi „micul adevăr” se poate construi mai durabil şi mai consistent decât cu fumigene care să ia ochii. În spectacolul realizat de Vlad Cristache ponderea de meşteşug şi wowness e foarte echilibrată. Norocul acestui raport just stă într-o împărţire foarte clară pe compartimente spectaculare: interpretarea actorilor pe de-o parte şi constructul scenic de cealaltă. Spectaculozitatea e bifată doar la capitolul mişcarea de decor.

Spaţiul gândit de Andreea Tecla şi Mădălina Niculae se transformă, pe principiul spectacolelor de comedie, în care până la final nu mai rămâne piatră pe piatră din decor. Cum soluţiile funcţionale nu sunt deloc speculate şi noile spaţii create sunt doar citate, fără a fi băgate de seamă, ori integrate în acţiune. Aşadar, aceeaşi schelă pe care Vlad Cristache a mai adus-o în fundalul altor montări apare prin fisura peretelui şi acelaşi fum, mai puţin cantitativ, sunt scoase din sertarele cu idei în chip de „ceva spectaculos”.

În compartimentul „sinceritate şi asumare” stau confortabil cei doi protagonişti. Emilian Oprea (Lee) şi Silviu Debu (Austin) creează o relaţie plauzibilă, care se dezvoltă organic, în raport cu acţiunea. Deşi alcătuit din două părţi egale ca dimensiune, dar disproporţionate ca impact, parcursul lor funcţionează paralel cumva cu spectacolul decorului în descompunere. Emilian Oprea dă tonul şi conduce cu mână forte prima parte a spectacolului. Sigur pe sine, ludic, flexibil în intonaţii, cu un farmec personal investit în personaj, cu o voce alterată cât să sugereze starea de ebrietate fără a o face ostentativă, cu umor şi variaţii de intensitate, aproape că îşi construieşte un recital bine jalonat de intenţii şi gând interior căruia îi găseşte o expresie potrivită. În cea de-a doua parte a spectacolului raporturile se schimbă şi este rândul lui Siviu Debu să primească prim-planul. Frazarea sa egală, însă, fixitatea sa, modul în care termină orice calup de replică sau frază cu o virgulă, suspendând poetic, cumva, şirul gândului şi un sentiment general de nesiguranţă, o impresie ciudată a cuiva care îşi cere mereu scuze cu fiecare cuvânt şi un adevăr scenic stat pe care îl împrumută oricărui personaj, nemodificând cu nimic forma de expresie, îl înfrânează cumva din a menţine aceeaşi efervescenţă, deşi abia acum acţiunea câştigă grade în plus. Mihaela Trofimov (Mama) şi Valentin Terente (Saul Aaron) completează fără ostentaţii universul citadin al acestor fraţi cu oarecare probleme de rezolvat.

Piesa lui Sam Shapard conţine un ritm propriu pe care e greu să îl scoţi din cutia lui de viteze şi să îl tunezi. Ritmul, deşi pare a fi foarte alert atunci când Lee face şi desface totul în jur şi atunci când cei doi fraţi sunt puşi pe fapte mari, păstrează, cumva o aşezare dată de căldura deşertului. Clima este un element definitoriu pentru piesele lui Sam Shepard, temperatura dictează atmosfera şi e greu să ocoleşti acest amănunt fără să dereglezi ceva în viaţa interioară a acţiunii. Vlad Cristache a ales să nu ţină cont de asta şi efectul este unul de ambalare în gol pe unele fragmente, cu o vrie continuă, care oboseşte odată cu actorii.

„True west” de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este un spectacol paradoxal de echilibrat în dezechilibrele lui. Puse într-o listă paralelă, atu-urile şi neajunsurile sale se compensează şi ajung la un rezultat de conciliere. Remiză, aşadar, dar cu un asterisc de autenticitate.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

„True West” de Sam Shepard

Traducerea: Vlad Cristache și Silviu Debu

Regia artistică şi ilustraţia muzicală: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla si Mădălina Niculae

Distribuţia:
LEE – Emilian Oprea

AUSTIN – Silviu Debu

SAUL AARON – Valentin Terente

MAMA –Mihaela Trofimov

Foto: Adi Bulboacă