Spectatorul care vine la teatru ocazional, în căutare de distracţie, poveste sau chiar emoţie, nu ştie prea multe despre repetiţii. Are idee că actorii şi regizorul s-au întâlnit zi de zi şi au lucrat, că scenograful a desenat schiţele de costume şi decor care apoi au apărut pe scenă în mărime naturală, că la un moment dat s-a pus şi muzică şi că luminile au trebuit şi ele coregrafiate la fel ca mişcarea actorilor. Dar atmosfera de la repetiţii, reluările de zeci şi sute de ori ale aceluiaşi fragment, elementele de costum care sunt gata în ultima clipă, aranjarea reflectoarelor care se termină cu doar câteva ore înainte de ridicarea cortinei, emoţiile, căutările, agitaţia, aşteptarea şi într-un final miracolul creaţiei ce are loc în răstimpul acestei perioade dinaintea prezenţei publicului rămân doar nişte curiozităţi, undeva la graniţa intuiţiei şi imaginaţiei.

În una din zilele Festivalului Naţional de Teatru am avut şansa de a schimba rolul de spectator dintr-o seară, cu cel de „inturs” invitat la o repetiţie generală a spectacolului „Oraşul nostru” de Thornton Wilder, în regia lui Vladimir Anton, montat la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc şi prezentat în festival la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra. Într-o sală aproape goală, cu doar doi-trei martori împrăştiaţi la distanţe considerabile, într-o dimineaţă cu soare de toamnă, e un adevărat privilegiu să poţi asista la grijile adaptării la un spaţiu nou, unde statutul de musafir şi miza de a juca într-un festival care adună cele mai reprezentative producţii dintr-un an întreg, din întreaga ţară, adaugă presiune emoţiilor obişnuite.

După ce probele de sunet s-au desfăşurat pe rând cu fiecare actor, după ce corul a terminat de făcut vocalize, după ce doi câte doi actorii au repetat textul câte unei scene, după ce regizorul a stabilit ultimele marcaje pentru viitoarele poziţii ale elementelor de decor în scenă, totul simultan, fără ca nimeni să nu deranjeze pe nimeni, cu atenţie şi respect pentru munca fiecărui coleg, cu răbdare şi un profesionalism desăvârşit şi demn de menţionat cu laudele aferente, a început şnurul – repetiţia generală. Şi chiar dacă nu toţi actorii erau îmbrăcaţi în costumele de spectacol şi chiar dacă luminile nu erau centrate perfect, aşa cum urma să fie la spectacol, şi chiar dacă semnele de pe scenă urma să fie refăcute, nimic din aceste mici impedimente tehnice nu a ştirbit din bucuria vizionării unui spectacol cu adevărat frumos.

Fără a împărtăşi alături de alţi trei sute de spectatori emoţia caldă şi extrem de puternică a acestei montări, în singurătatea întunericului sălii cu scaune goale, sentimentul de umanitate pe care îl degajă această montare cu soluţii pe cât de simple în aparenţă, pe atât de inspirate ca efect, elegante şi cu o consistenţă reală în esenţă, este copleşitor. Momentul în care am avut lacrimi în ochi şi pe obraz şi bucuria de a vedea o mostră din candoarea acestui spectacol este un memento de preţ care mi-a reamintit de ce e teatrul atât de minunat, atunc când e făcut cu migală, inspiraţie, talent şi respect.

Atmosfera pe care o creează cântările corului, energia adusă de copiii actori, unghiurile inedite create cu ajutorul filmării live, soluţiile inedite de scenografie şi metaforele create din câteva bănci luminate compun un tablou pitoresc al acestui orăşel oarecare, Grover’s Corners, a cărui istorie o aflăm de la o profesoară emoţionată şi doldora de informaţii pe care se precipită să ni le spună, de la ziaristul obişnuit să redea doar fapte diverse în paginile gazetei sale şi din micile întâmplâri atât de frumos de banale pe care Regizorul (Barabás Árpád) ni le prezintă asemeni unui ghid spiritual, care alege pentru iniţierea noastră câteva borne kilometrice din existenţa superbă oarecare a oraşului pe care simţi că îl iubeşte. „Oraşul nostru” poate fi al nostru, al fiecăruia dintre noi. Pentru că are atâtea în comun cu amintirile povestite de bunicii noştri sau cu acea nostalgie inexplicabilă pentru vremurile de demult, când timpul avea răbdare. Acest sentiment de timp răbdător şi acea nostalgie autentică, deloc melodramatică, reuşeşte Vladimir Anton să le compună în spectacolul său.

În partea finală a spectacolului, după ce naşterea şi viaţa şi-au jucat rolul în ciclul de neoprit al existenţei, e rândul părţii întunecate şi necunoscute, numită moarte, să fie prezentată nu ca un sfârşit, ci ca o imposibilă întoarcere. Imposibilă pentru simplul motiv că e prea dureroasă pentru toţi cei care au trăit fără a conştientiza la acel moment bucuria de a fi. O concluzie atât de dură, dar atât de tonică, în definitiv. Mesajul acestei piese, conţinut printre lacrimile spectatorilor, e, paradoxal, un îndemn la celebrarea vieţii, prin această viziune tulburătoare asupra morţii. Iar sentimentul de singurătate, bucurie de a fi, nostalgie de a nu fi fost, plăcere estetică şi drag de teatru şi oameni din întunericul sălii, din acea sală, în acea dimineaţă, este de nepovestit şi doar de mulţumit.

„Oraşul nostru” de la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc a fost marele meu cadou la ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru. O repetiţie poate câteodată să fie mai miraculoasă chiar decât o premieră. Sau poate oferi unui singur spectator sentimentul unic de a fi special.

Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc

„Oraşul nostru” de Thornton Wilder

Adaptarea/Dramatizarea : Dálnoky Réka & Vladimir Anton

Versiunea maghiară:  Benedek Marcell

Versiunea română : Radu Lupan

Regia : Vladimir Anton

Scenografia : Szűcs-Olcsváry Gellért

Decorul : Eranio Petrușka

Costumele : Biró Boglárka

Light Design: Toásó István

Sound Design: Boca Hunor-Lehel

Distribuţia :

Regizorul : Barabás Árpád

Domnul Webb : Dunkler Róbert

Doamna Webb : László Kata

Doctorul Gibbs : Szűcs-Olcsváry Gellért

Doamna Gibbs : Bekő Fóri Zenkő

George Gibbs: Jakab Tamás

Emily Webb: Kőmíves Boróka/Nagy Xénia-Abigél

Rebecca Gibbs: Kőmíves Boróka/Nagy Xénia-Abigél

Simon Stimson: Pál Attila

Howie Newsome: Esti Norbert

Doamna Soames/Profesorul Willard : Pál-Varga Márta

Polițistul Warren : Tóth Árpád

Sufleor : Pásztor Márk

Fetiță : Dunkler Helka

Wally Webb: Dunkler Krisztián

Joe Crowell: Szűcs-Olcsváry Zete

Si Crowell: Szűcs-Olcsváry Zámor

Membrii corului mixt „Balázs Ferenc” : Bíró Edith, Tóti Ágoston, Crețu Mária, Both Emese, Szőts Gabriella, Nagy Katalin

Elevi : Márton András, György Laura, Birtalan Alexandra, Jenei Bence, Bereczki-Orbán András, Bereczki-Orbán Péter, Lukács Lilla, Balázs Ádám, Gudor Hunor, Pálfalvi Eneh, Tódor Erika, Péter Mónika, Gelei Erika, Barabás Ágnes, Szőcs Réka, Tifán Gellért, Asztalos Ágota

Muzică live și efecte de sunet : Barabás Árpád (vocal), Pál Attila (pian, vioară, banjo, contrabas), Esti Norbert (vocal, tobe), Pásztor Márk (chitară, banjo), Tóth Árpád (contrabas), Márton András (pian)

Foto: Dragoş Ivan