Rezultatele celui mai recent Barometru de Consum Cultural arată o realitate pe care, deși o cunoaștem cu toții, ne prefacem adesea că o uităm. 67 la sută dintre români nu au văzut niciodată un spectacol de teatru, suma pe care românii o cheltuiesc în medie pe cultură este în medie 27 de euro, iar, consumul de teatru în general pare a fi în scădere… Dincolo de ideea că în astfel de sondaje cifrele și procentele nu reflectă întotdeauna realitatea din teren, faptul că e posibil să scadă consumul de teatru este un semn de întrebare. Și iată, la București tocmai s-a încheiat Festivalul Național de Teatru, desfășurat timp de zece zile, sub superbul generic „Teatrul, clipa magică a istoriei”, și cu o selecție extrem de generoasă a Marinei Constantinescu. Un festival unde am văzut săli uriașe arhipline și săli mai mici, pe jumătate goale. Răspunsurile sunt multe în contextul unui festival de amploare, dar întrebarea dacă e adevărat că scade consumul de teatru rămâne valabilă. Și ce anume îi atrage pe oameni – ceea ce numim „publicul larg” – la teatru, într-o lume în care accesul la absolut orice gen de informație (și la orice tip de eveniment, fie el entertainment sau de alt tip) este atât de generos, încât ofertele se anulează una pe alta?

FNT 2019. Marina Constantinescu a ales să includă în programul acestui festival multe, foarte multe producții, cu siguranță în ideea de a arăta cum arată realitatea teatrală a stagiunii trecute. I-a reușit. Și cum, de-a lungul anilor, subiectul „ce anume trebuie să includă un festival național de teatru”, a fost dezbătut și răz-dezbătut, cum s-a bătut mult moneda pe ideea că „vitrinizarea” nu e cea mai bună soluție, ci, dimpotrivă, expunerea direcțiilor și a tendințelor noi, senzația personală a fost că selecția din acest an (de altfel și cea de anul trecut) a Marinei Constantinescu a încercat să reunească ambele componente. Așadar, și vitrinizare, și susținerea diverselor direcții prin includerea în selecția finală a unor spectacole mai puțin reușite. Motiv pentru care, la FNT 2019, a putut fi văzut și teatru bun și teatru mai puțin bun. Cum nu cred nici pe departe că teatrul acestui moment este într-o groapă, așa cum s-a tot dezbătut pe Facebook, că totul e mort și că suntem în prag de Apocalipsă – dar e un subiect la care poate e bine să revenim într-o anchetă, într-un număr viitor –, selecția din acest an mi s-a părut că arată într-un fel destul de clar realitatea din teren. Și poate că această selecție, cu bune și rele, ar putea fi ea însăși un răspuns pertinent la întrebarea de la început: De ce există o tendință de scădere a consumului de teatru? N-am să insinuez, doar, că pe mulți dintre creatori nu-i preocupă cu adevărat publicul căruia i se adresează. Am s-o spun direct: există mulți creatori pentru care publicul nu există cu adevărat în ecuație. Iar acesta mi se pare cel mai grav lucru dintre toate. O ruptură între nevoia publicului (și în nici un caz nu vorbim aici despre șușe, așa cum mi s-ar putea replica) și dorința creatorului de a supune unor mode.

Și acest lucru s-a văzut clar și în Festivalul Național de Teatru, al cărui merit este că așază unul lângă altul, într-un interval scurt, producții din toată țara, de la majoritatea teatrelor, și îți oferă posibilitatea de a face comparații.

N-am să înșir nici nume de creatori, nici titluri de spectacole, însă oferta a fost într-adevăr (prea)generoasă și arată preocupări diverse în diverse zone artistice. De la clasici și așa-numitul teatru de artă la texte contemporane și teatru așa-numit social (deși termenii sunt improprii, întrucât tot teatrul bun e de artă și tot teatrul bun e și social, fie el Shakespeare, Cehov, Pirandello sau… Mihaela Michailov și Radu Apostol).

Am să aleg, însă, din FNT 2019 (cu mențiunea că n-am văzut toate spectacolele din selecție) cinci spectacole pe care le consider reprezentative pentru această ediție, pentru acest moment al teatrului, la 30 de ani de la căderea comunismului, la final de deceniu al doilea din mileniul III. Cinci spectacole din zone teatrale diferite. Fiecare o propunere inteligentă și subtilă în felul cum surprinde lumea, actualitatea, în felul cum răspunde la întrebarea „De ce avem nevoie de teatru?”

1. „Evgheni Oneghin”, un spectacol de: Boris Eifman. Eifman Ballet, Sankt Petersburg, Rusia

Din selecția internațională din acest an, puternic orientată spre dans, spectacolul lui Boris Eifman, unul dintre cei mai mari coregrafi contemporani, versiunea dansată a romanului în versuri al lui Alexander Pușkin, a fost una din acele clipe magice, în care felul cum se combină elementele dansului clasic și ale celui modern, pe muzica lui Ceaikovski ce alternează cu rock-ul lui Alexander Sitkovetski, are și sens, și mister. „Am adus personajele lui Pușkin în timpurile moderne, în aceste circumstanțe și condiții noi, care mi se par mai dramatice, uneori chiar extreme, timpuri în care lumea veche se prăbușește și noua realitate își impune, prin forță, regulile ei. Am avut nevoie de acest tip de experiment pentru a găsi un răspuns întrebării cu-adevărat importante pentru mine: ce înseamnă, azi, sufletul rus?”, sunt cuvintele creatorului care surprind perfect un univers straniu, cu o emoție care seamănă teribil cu forța narativă a romanelor din noul val al literaturii ruse contemporane, exact în această perioadă în care la București a fost invitat Evgheni Vodolazkin. „Și-a conservat oare originalitatea, misterul, atracția? Încotro ar fi mers, azi, personajele acestui roman? Din această <enciclopedie a vieții rusești>, ce anume a fost reflexia epocii și ce anume a dăinuit, peste generații de compatrioți de-ai mei, ca problematică centrală?” se întreabă el mai departe. „Arta coregrafică nu oferă societății noastre soluții pentru încercările la care aceasta este supusă. Totuși, abordarea creativă, cântărirea, analiza acestora o duc mai departe și o fac mai bună.”

2. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, după un roman de Ken Kesey; direcția de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis București

De ce „Zbor deasupra unui cuib de cuci”? Pentru că e cel mai frumos și mai subtil discurs despre libertate pe care l-am văzut vreodată pe scenă. Pentru că,  așa cum este pus în scenă de Victor Ioan Frunză, textul își păstrează pe deplin forța, îmbibându-se de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil. Pentru că e o poveste teribilă despre zborul frânt, despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul. Pentru că este construit cu o trupă și la un nivel de profesionalism cum aproape că nu mai există în acest moment în teatrul nostru (trupă cu care este realizat și spectacolul „Colivia cu nebune” ce ar putea intra în aceeași măsură pe lista mea scurtă). Și pentru că Andrei Huțuleac îl construiește pe McMurphy ca pe Don Quijote, care știe că se bate cu morile de vânt, seducător, liber, bolnav de viață și de libertate și chinuit de un ceva autodistructiv, ca un erou tragic…

3. „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, regia Andrei Șerban. Teatrul „Radnóti Miklós” Budapesta, Ungaria / „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, regia Andrei Șerban. Teatrul „Bulandra” București

„Nu cred în teatrul politic. De câte ori am văzut teatru politic, am văzut o mână de actori frustrați, mânioși și o mulțime de spectatori amari, revoltați, care vin la teatru cu extrem de multă energie negativă. Și când pleacă acasă, după un teatru care se vrea politic, pleacă acasă cu o energie și mai negativă. Pleacă și mai furioși, și mai frustrați. Și mai gata să pui o bombă. La ce servește asta? La nimic. Pentru că, de fapt, teatrul niciodată nu a schimbat lumea. E o gogoriță să crezi asta. Pentru mine, ce e important e să vin la teatru și să plec acasă și să mă uit la mine însumi. Și să văd unde în mine însumi este pericolul. Să văd unde în mine însumi este rădăcina răului.” Dacă afirmațiile lui Andrei Șerban, făcute într-o dezbatere publică, de după prezentarea ambelor variante ale spectacolului – cea de la București și cea de la Budapesta, similare în intenție, dar perfect diferite în interpretare –, cel mai bine o probează spectacolele lui.

4. „Legături primejdioase” de Christopher Hampton, regia Cristi Juncu. Teatrul Mic București

Spectacolul lui Cristi Juncu pune atât de inteligent în discuție relația dintre seducție, dragoste și viciu, într-o lume nouă, obsedată de corectitudine politică, de mișcarea #metoo. Viciul este peste tot – dar „sediul” lui e în noi… Iar montarea de la Teatrul Mic ne invită să dăm perdeaua la o parte și să privim această întristătoare, atât de mizantroapă „comèdie” a celui mai crud animal dintre câte există: omul.

5. „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”, textul și adaptarea: Yann Verburgh, regia: Eugen Jebeleanu, ArCuB

Într-o cu totul altă zonă teatrală, spectacolul lui Eugen Jebeleanu are meritul că surprinde interesant o parte din realitatea noastră imediată. Și că e o mostră de teatru reușit, în această zonă de docu-dramă, în care adesea dimensiunea documentară copleșește dimensiunea artistică, ceea ce nu se întâmplă în situația de față. Tristeţe, singurătate, frustrare, neputinţă, nedreptate, minciună, toate sunt expuse prin prisma actorului care nu doar joacă un rol, ci se arată pe sine… căci spectacolul se bazează pe experiențele actorilor. Și cum una dintre problemele majore pe care le ridică este exact moartea teatrului, spectacolul poate fi o interesantă bază pentru o discuție mai amplă. La urma urmei, lumea întreagă e în pragul unei Apocalipse, nu-i așa? Sau nu cumva Apocalipsa e în noi?