La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Dacă în zona teatrului corectitudinea politică pare că reușește să pătrundă ceva mai greu, deși se duc lupte serioase în acest sens, în filmul românesc – noul nou val al filmului românesc – ea e deja bine instalată și producțiile noi se sincronizează fără dubiu cu toate modele care le-ar putea aduce selecția sau premii în festivalurile mari. Cu publicul autohton e ceva mai complicată treaba și nimeni nu prea înțelege de ce… De ce filme multipremiate, filme care impresionează la festivaluri, ies, totuși, de pe ecrane într-o lună și de multe ori în acea lună ai parte de o intimitate deprimantă în sala de cinema dacă te duci să le vezi. Dar, cum spuneam, cu sincronizarea stăm bine…

Este și cazul celor două filme românești nou intrate (și deja aproape ieșite) în cinematografe, ambele reprezentând debutul în lungmetraj a doi regizori. E vorba despre „Monștri”, în regia lui Marius Olteanu, după un scenariu de Marius Olteanu, și „Mo”, în regia lui Radu Dragomir, după un scenariu de Radu Dragomir. Cel dintâi vorbește într-un mod să-i spunem delicat și inteligent despre problema homosexualității în societatea românească. Iar cel de-al doilea, despre un așa-zis caz de viol – și s-ar putea încadra frumos în noua mișcare #metoo, ce face valuri și în România.

Cum spuneam, dacă, în teatru, corectitudinea politică e încă oarecum controlată, deși se lucrează puternic în acest sens, în film – filmul românesc contemporan aproape exclusiv orientat spre zona aceasta a micii realități cotidiene, cu povești a căror banalitate e ușor confundabilă cu zona adevărurilor general umane –, ea e confortabil instalată. Dacă e bine sau rău e o discuție amplă, dar reacția publicului românesc – nu cel de festivaluri!!! – poate fi măcar un semn de întrebare, dacă nu un răspuns.

„Mo”, filmul lui Radu Dragomir…

Are la bază o poveste reală, o știre despre un profesor care și-a hărțuit o studentă. Acest element de „breaking news”, pus cap la cap cu revolta regizorului că, după arată sondajele, 55% din populația României consideră violul justificat în anumite condiții, precum: victima merge de bună voie în apartamentul agresorului, unde consumă alcool etc., au stat la baza lungmetrajului „Mo”, care-i are în rolurile principale pe Răzvan Vasilescu, Dana Rogoz și Mădălina Craiu. Tema se încadrează perfect în noua mișcare #metoo, ajunsă și în România, așa că toate condițiile din teren se întruneau. E evident că „Mo” s-a dorit din start o formă de militantism, ceea ce îi și reușește, dar, dincolo de asta, există și un plan artistic, care, cel puțin în a doua parte a filmului e și bine construit, și bine susținut actoricește.

Filmul se deschide cu o secvență care vrea să surprindă realist această Românie pe care, de fapt, regizorul vrea s-o critice, această Românie îndepărtată de noi, România oamenilor simpli, care își urcă în tren copiii și le pun în bagaj sandvișuri cu salam… și-i trimit la București să-și dea examenele.

Scenariul lui Radu Dragomir suferă însă de diverse nu atât inadvertențe, cât lipituri. Cel puțin în prima parte. Toată secvența cu examenul unde cele două fete încearcă să copieze de pe telefon, felul total lipsit de veridicitate cum vorbesc între ele în timpul examenului, felul cum sunt prinse de profesor și date afară, reacția exagerată, supralicitată, aproape comică, a lui Răzvan Vasilescu, în rolul profesorului Ursu, urmate de momentele la fel de lipsite de veridicitate de la finalul examenului, când cele două se reîntâlnesc cu colegii și, după aceea, când Mo, interpretată de Dana Rogoz, îl sună pe profesor ca să-și recupereze telefonul… Și totul urmat de întâlnirea total neveridică într-un restaurant din Centrul Vechi, cu profesorul cel dur. Căci ce rațiune ar avea o scenă în care un bărbat, aflat la o cină romantică, alături de o femeie tânără și interesantă, să sune o studentă căreia i-a confiscat telefonul la examen ca să i-l dea înapoi?! Absolut cusut cu ață albă. La fel cum absurdă e și ieșirea din scenă a companioanei lui, care își abandonează paharul de vin pe masă și pleacă brusc, deranjată de apariția studentelor… Ceva nu se leagă.

Însă din acest moment, când începe adevărata scenă de seducție care ține mai bine de jumătate din film, lucrurile devin extrem de interesante, atât la nivel de scenariu, cât și de actorie. Și în ciuda mișcării #metoo, căreia îi este evident tributar, regizorul construiește scene de o reală finețe, despre cum funcționează jocul seducției între o tânără și un bărbat mai în vârstă, așa încât la final aproape că-ți pare rău că le-a stricat cu violul și cu dorința de a se încadra în propria idee tezistă. Căci da, tot ceea ce creează el aici ar fi putut funcționa perfect într-un film de dragoste… cu alt final. Și aproape că ar fi fost mai veridic.

Și asta în primul rând pentru felul cum Răzvan Vasilescu își construiește personajul, un bărbat cultivat, extrem de inteligent și rafinat, seducător, atunci când vrea, cu o colecție impresionantă de muzică și filme, un bărbat care știe să gătească, să ofere un pahar cu vin și să poarte o conversație interesantă, un bărbat care se joacă ispititor cu o tânără atrăgătoare, dar încă necizelată, tributar vechii povești a lui Pygmalion (pe vremea când nu exista #metoo…). Intimitatea stranie care se creează la el în apartament, unde cele două fete vin de bună voie, atrase de el, de curiozitate, de naivitate, de dorința de a lua examenul a doua zi, are un farmec teribil. „Examenul” atipic la care le incită profesorul, ca să le testeze cultura cinematografică, are umor și e bine construit. Felul cum lucrurile alunecă spre momentul în care fata e cucerită de el, toată țesătura fină de relații interumane – o fată lipsită de modelul patern e atrasă într-o seară de un bărbat cuceritor și matur – totul e surprins cu subtilitate, iar Dana Rogoz, în rolul Mo (Monica) se plasează corect în această relație. La fel Mădălina Craiu, în rolul Vera, care surprinde inteligent nuanțele unei studente venite din provincie, fata cuminte care vrea să-și facă un viitor, timidă, dar hotărâtă. La cum o construiește Mădălina Craiu, Vera n-ar putea fi niciodată victima unui astfel de act de seducție, pentru că este din alt aluat. Și exact acesta este punctul interesant al filmului „Mo”. Faptul că, deși se dorește (și) un manifest împotriva felului cum e perceput violul în România, deci își are doza lui de tezism, cel puțin în intenție, în realizare ceva se mai pierde din tezism. Pentru că surprinde natura umană în toată complexitatea manifestărilor ei și, la cum o construiește pe Mo, ea e genul de femeie care s-ar putea îndrăgosti de un bărbat ca Ursu. Și el de o femeie ca ea. Toate astea, dacă…

Însă scenele din final, și cea a violului, și următoarea, strică acest echilibru firesc, ce se crease din scenariu și din interpretarea actorilor și duc totul în zona spre care țintise regizorul. Și aproape că sună nefiresc și în gura lui Răzvan Vasilescu acea replică de la care spune regizorul că a pornit întreaga idee: „Ce mă, nu știați pentru ce veniți?” Pentru că premisele pe care le crease până în acel moment duceau în altă direcție… una care în anii ’70-’80 ai secolului trecut sigur s-ar fi terminat altfel. Dar noi trăim în secolul 21…

Și dacă ar mai fi ceva de reproșat scenariului sau felului în care e construit personajul Mo, atunci trebuie să spunem că e greu de crezut că o fată care are asemenea gusturi banale în cinematografie ar putea avea asemenea gusturi elevate în muzică. Nici măcar povestea cu discurile de vinil moștenite de la tatăl ei nu salvează situația, pentru că, extrapolând, nu poți să fii fan telenovele și să asculți Bach… nu-i așa?! Mai greu de crezut.

„Monștri”, filmul lui Marius Olteanu…

A primit premiul publicului în cadrul secţiunii Forum de la Festivalul de Film de la Berlin, unde a avut premiera mondială, şi Marele Premiu pentru Cel mai bun film la Festivalul Internaţional de Film de la Sofia. Deci Marius Olteanu a debutat cu dreptul.

Filmul este subtil și are o delicatețe și o sensibilitate aparte, de la modul cum sunt desenate personajele, până la spațiile unde sunt filmate multe dintre scene și la felul cum sunt filmate. Se deschide cu o scenă în Gara de Nord. Se aud vag (mult pre vag de multe ori, noroc cu subtitrarea în engleză) replici ale oamenilor de pe peron, frânturi de viață, de existență, un fel de Turn Babel „măturat” de camera de filmat care reține așa cum ai reține ceva dacă te-ai plimba pe un peron când vine sau pleacă un tren. Și la un moment dat, din mulțime, alege o femeie. O femeie misterioasă, tristă, extrem de tristă, de o tristețe maladivă, cu ochi în care se ascund parcă toate dramele lumii. Judith State este încarnarea acestei tristeți bolnave, care prevestește toate ororile lumii…

Filmul e împărțit în trei. Prima parte este dedicată ei – Dana, femeia cu o mască de tristețe în loc de chip, care se plimbă noaptea cu taxiul prin București, vorbește puțin și fiecare cuvânt pare c-o doare, nu-și găsește locul, nu știe unde să se ducă și vorbește monosilabic la un telefon mobil pe care pare c-ar prefera să-l lase să sune la infinit.

A doua parte este dedicată lui – Andrei (Arthur), interpretat de Cristian Popa, un bărbat pe chipul căruia se citesc chinul, măcinarea și, din nou, neputința de a-și găsi locul. Îl simți rupt între mesajele de pe telefonul mobil cu Dana și mesajele cu un bărbat necunoscut, de pe un site de dating. Toate urmate de atât de stânjenitoarele (ușor groteștile) momente de intimitate homosexuală din apartamentul lui Alex, interpretat de Șerban Pavlu.

Cele două părți se petrec, de fapt, în același timp și arată adevărul fiecăruia dintre ei.

Iar cea de-a treia parte – Monștri – îi aduce laolaltă, față în față cu lumea, cu ei înșiși, cu propria poveste și cu propria singurătate. Și dacă film a început în Gara de Nord, se încheie tot în apropiere de gară, pe o pasarelă pe sub care trec trenuri… după ce a arătat un București filmat ca o rană deschisă.

Un cuplu destrămat după ce un bărbat își dă seama că vrea să exploreze și alte tipuri de sexualitate. Un cuplu destrămat, dar în care cei doi rămân împreună. Singuri, fiecare mai singur cu fiecare zi. Incapabili să fie împreună și incapabili să se despartă, își duc zilele torturându-se reciproc nu atât cu lipsa de iubire cât, mai degrabă, cu rămășițele de iubire…

Drumul de la Gara de Nord, noaptea, cu un taximetrist – excelent interpretat de Alexandru Potocean – care aparent, doar aparent, e prototipul taximetriștilor bucureșteni… e un fel extrem de interesant de a schița povestea Danei. O femeie care tace, suferă, se uită pe geamul taxiului, schimbă adresa, nu vrea să meargă acasă, nu vrea să meargă nicăieri. Iar dialogul cu vecinul de bloc, administrator (admirabil și cu umor interpretat de Gabriel Răuță) care-și duce soția însărcinată la spital, noaptea, cu taxiul ei… e un fel subtil de portret indirect al acestei femei triste, al soțului ei, al familiei lor, al asociațiilor de locatari din Drumul Taberei, al lumii în care trăiesc ei/ noi.

Dincolo de faptul că filmul tratează o problemă la modă, identitatea sexuală și felul cum societatea stigmatizează sau, cel puțin, uniformizează oamenii, o problemă care se încadrează perfect în agenda corectitudinii politice, povestea e mult mai profundă și vorbește despre pierderea iubirii. Și despre singurătatea în doi.

Societatea pune un soi de presiune pe cuplurile care nu se încadrează în anumite standarde, nu au copii, vrea să arate filmul lui Marius Olteanu – și aici scena din apartamentul bunicii interpretate poate puțin cam gros de Dorina Lazăr este emblematică. Dar marea dramă a celor doi nu este lumea din jur. Marea lor dramă stă în ei. Și marea lor dramă ține de faptul că nu pot nici să plece, nici să stea mai departe în această relație. Că iubirea lor sau rămășițele ei, atât de poetic surprinse în scena dansului de la botezul copilului unui prieten, nu-i lasă să trăiască și le face alegerea imposibilă.

Și dacă filmul păcătuiește prin ceva este printr-o formă de elitism ușor exagerată și prin faptul că pare a ironiza orice cuplu cu viață așa-zis normală… Administratorul de bloc și soția lui însărcinată sunt prezentați grotesc, la fel toate cuplurile din scena botezului și toate femeile însărcinate care discută despre copii sunt creionate într-o zonă de grotesc și banalitate tâmpă. Or, orice exagerare într-o direcție sau alta strică echilibrul.