Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
În 1940, când o surprinde acest instantaneu, Katharine Hepburn are 33 de ani. A reușit ca actriță de teatru și a convins și la Hollywood, încă de la primul film. În anul din care face parte clipa aceasta de respiro, în care zâmbește pe un fotoliu oarecare, iat-o confirmând, avant la lettre, o convingere cu care Yves Saint Laurent, creatorul de modă francez care la momentul acela era abia un copil, va impune o schimbare importantă și va face carieră: nimic nu e mai sexy decât o femeie în pantaloni, tocmai pentru că pantalonii sunt croiți, teoretic, pentru alt corp și, ca atare, forțează corpul femeii să se arate altfel.
Fire independentă, crescută într-o familie progresistă, Katharine Hepburn a cedat din copilărie dorinței de a purta pantaloni. Mai întâi, pentru a fi ca fratele ei, Jimmy. Apoi, pur și simplu pentru a se simți bine într-o lume în care feminitatea încă era strict legată de rochie. „Prea aspră”, „prea masculină” chiar, se spunea despre ea pe platourile de filmare încă din primii ani, când regizorii nu știau cum anume s-o abordeze. Încă din anii 1930, când vestimentația continua să fie în primul rând expresia apartenenței la un gen, îndrăzneața actrița americancă s-a etalat cu plăcere în pantaloni, permițându-și un lux într-o lume încă rigidă, dar un lux pe care și-l vor permite nu peste multă vreme femeile din toate lumea. Nu peste mult timp, vor putea purta pantaloni în public, cât, unde, când și cum poftesc – îndrăzneală pentru care în anii ’30 puteau fi arestate.
