Nu se întâmplă des să ai parte de momente de grație în sala de teatru. Desigur, nu sunt dintre aceia care cred că teatrul e mort, că nimic din ceea ce se montează nu are valoare. Dimpotrivă, cred că teatrul acestui moment e divers și pentru toate gusturile, că nu sunt așa de multe capodopere cum am vrea noi să pretindem, dar că există o medie bună, ceea ce este extrem de important, doar că ni s-au cam tocit nouă simțurile, de la felul cum suntem bombardați cu informație și de la inflația de oferte pe care aproape că nu mai știm să le apreciem. Dar da, e-adevărat că momentele de grație sunt puține. Ceea ce, la urma urmei, e firesc. Pe de o parte, pentru că noi înșine suntem prea grăbiți, prea stresați, prea agitați și aproape că nu ne mai îngăduim clipe de grație, pur și simplu luăm totul pe nemestecate, așa cum vine, și, pe de altă parte, pentru că lumea toată, lumea asta nouă de care suntem atât de mândri, lumea asta nouă tot mai sterilă, mai corectă politic, mai aseptică, mai goală de emoții, mai departe de sine însăși, parcă nu ne mai dă voie să trăim clipe de grație și nu mai creează deloc teren fertil pentru asta. N-avem timp să ne mai lăsăm fermecați și ne-am pierdut exercițiul de admirație. Așadar, nu neapărat cu teatrul se întâmplă ceva. Ci cu noi. Și dacă sunt adevărate încă acele superbe cuvinte ale lui Shakespeare, cum că teatrul e oglinda lumii, atunci poate că noi suntem așa cum ne-o arată teatrul acestei perioade: grăbit, superficial, nesigur, cu scara de valori adesea răsturnată, disperat să se sincronizeze cu alte forme, tot mai înclinat spre formă, tot mai fără fond, tot mai puțin profund, tot mai lipsit de căutare autentică, tot mai disperat să pună tehnica în locul omului.

S-a întâmplat într-una dintre serile trecute să văd un spectacol la Teatrul Studențesc Podul. Nici acolo, în acel loc care pe vremuri a însemnat începutul pentru mulți artiști importanți, azi nu prea mai e nimic. Ai impresia, când ajungi la Casa de Cultură a Studenților, că ai nimerit în alt timp. Undeva, în anii ’90. E un peisaj trist și deprimant. Dar e a doua oară în câțiva ani când văd acolo un spectacol realizat de regizoarea Crista Bilciu. Am văzut în urmă cu vreo zece ani un excelent exercițiu după „Hamlet”, iar acum, o avanpremieră, de fapt o repetiție generală cu public, a spectacolului „Sfântul Nicodim de la Huși”, un one-woman show, cu Denisa Dogaru, după un text scris de ea însăși. Spuneam că se întâmplă rar să ai parte de clipe de grație, dar acea seară a fost una dintre ele. Și nu pentru că spectacolul ar fi fost perfect, ci pentru că se crease acolo în Pod… o emoție autentică și pentru că în spatele a ceea ce vedeam pe scenă se simțeau multe ore de repetiție, se simțea lipsa de superficialitate, se simțea o preocupare adevărată, o gândire regizorală articulată.

„Sfântul Nicodim de la Huși” a fost repetat acasă, în sufragerie. Și nu e prima dată când Crista Bilciu face teatru la ea acasă, în sufragerie. Așa a început și „Pe jumătate cântec”, cu Anda Saltelechi, un spectacol care apoi a intrat în repertoriul Teatrului Odeon și a fost selectat și premiat în majoritatea festivalurilor importante din România, inclusiv Festivalul Național de Teatru. Și tot de numele Cristei Bilciu se leagă cel mai frumos și mai nebun proiect din teatrul independent (adevăratul teatru absolut independent) pe care l-am văzut eu: „Nostalgia 53”, după „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu, un spectacol care se desfășura în casa veche de pe Bulevardul Carol 53, în mai multe spații, un spectacol care era o experiență în sine.

După succesul pe care l-a avut „Pe jumătate cântec”, tind să cred că acest nou one-woman show ar putea avea un viitor interesant. Pentru că e vorba de un text bine scris, pentru că e o poveste și veselă, și tristă, care surprinde atât de bine femeia în diversele ei ipostaze în România secolului 21. Și o face firesc, deloc ostentativ. Pentru că interpretarea Denisei Dogaru are și emoție, și sensibilitate, și pentru că, timp de o oră, actrița reușește să schimbe rolurile cu o viteză de reacție și o atenție la detalii în care se simt multe zile de căutare artistică. Și pentru că această regizoare, Crista Bilciu, face din nimic o mică bijuterie. Și nu simți nicio clipă sărăcia de mijloace din care a creat această poveste, ci, dimpotrivă, vezi cum mintea unei artiste a construit cu migală și multă sensibilitate mici lumi pentru fiecare dintre personalitățile feminine pe care le portretizează interpretarea Denisei Dogaru. Proiecția video, așa cum o folosește Crista Bilciu ține loc de decor și umple spațiul într-un fel cu totul neașteptat, cu mici animații, care au și efect comic, dar care funcționează ca o ramă diferită, portretizantă, pentru fiecare dintre cele patru femei din poveste.

Într-un sat din Moldova, patru femei, patru generații diferite se adună într-o zi, la dezgroparea bunicului Nicodim, la șapte ani de la moarte. Văduva lui, o femeie de 70 de ani, în mare parte prototip al femeii de la țară, cu obsesia ei pentru sfinți, ridicat de case, muncă și… puțin alcool. Fiica lui, o femeie la jumătatea vârstei, cu o căsnicie nereușită, nefericită și alcoolică, dar cu o și surprinzătoare formă de luciditate și ironie la adresa lumii și a vieții. Și nepoatele lui, una obsedată de chakre, energii, yoga și orice alte forme de spiritualitate kitsch ar mai fi la modă, iar cealaltă, simplă, tristă, de o normalitate cuceritoare în toată nebunia din jur.

Crista Bilciu gândește povestea lor ca pe o reflexie în oglindă. Decupajul video sugerează că fiecare dintre cele patru femei e cu fața spre două lumi. Își spune povestea, simplu, pe un scaun în mijlocul scenei, având grijă ca fiecare dintre ele să aibă o marcă de limbaj distinctivă și un element distinctiv de îmbrăcăminte, dar, pe de altă parte, fiecare e întoarsă și spre lumea din care provine. Ca și cum ar fi două eu-uri distincte, care stau spate în spate și vorbesc…

N-am să spun nimic despre poveștile celor patru, doar că sunt o Românie în mic. Pentru că sper că spectacolul își va găsi un spațiu unde să fie jucat și n-aș vrea să stric plăcerea publicului de a le descoperi savoarea. Dar mi s-a părut important să atrag atenția și să arăt că, în lumea noastră grăbită și neatentă, se întâmplă uneori astfel de mici insulițe de frumusețe, precum un spectacol care se repetă într-o sufragerie, e viu, e puternic, ar putea fi catalogat și „social”, dar e mai mult de-atât, pentru că nu se ocupă atât de omenire, cât vorbește despre oameni și micile lor drame, are umor și are emoție. Păcat că s-a jucat doar o dată, într-o seară, la Podul, într-un loc unde nu (mai) ajunge aproape nimeni.