Marc Chagall nu expune în Rusia pentru că e prea frig și prea departe. Marc Chagall se naște dintr-o mamă și un tată analfabeți și își scrie memoriile la 34 de ani, deși trăiește chiar 98. Prin picturile lui și albastrul acvamarin oferă un tribut iubirii, calmului și păcii, asta pe fundalul celor două mari războaie și al persecuțiilor îndurate ca evreu. Marc Chagall e făcut din plămada din care sunt făcute și visele, iar în visele lui dragostea e atât de puternică, încât plutește, sfidează orice regulă. Marc Chagall a pictat geometria sentimentelor și lumina cuvintelor, din care a alcătuit cele mai frumoase povești pictate.

Deloc întâmplător, la Teatrul Evreiesc de Stat s-a jucat pe 10 noiembrie un spectacol-colaj inspirat de viața și opera pictorului Marc Chagall, un evreu născut în Vitebsk, Rusia, azi Belarus. Alături de regizorul Nikita Betehtin, actorii din trupa Teatrului Evreiesc de Stat au participat la un laborator de creație teatrală, desfășurat în perioada 5-10 noiembrie, spectacol ce și-a găsit finalul cu doar 15 minute înainte de începere. Abordând o metodă dreaptă de lucru, actorii au făcut un étude asupra autobiografiei scrise de pictor atât de devreme înaintea morții (,,Viața mea”, așa cum o spune și titlul spectacolului) și, după un brainstorming serios, au încercat să lase să iasă viața din picturile lui Marc Chagall. Iată!

Actorii și spectatorii au împărțit aceeași scenă, un spațiu intim în care melancolia, durerea și iubirea și-au regăsit vechiul cocon. Un scaun suspendat, un candelabru aprins, un tavan care privește în jos printr-o oglindă mare, cam acesta a fost decorul în care picturile lui Marc Chagall au început să vorbească, să țipe, să cânte, să strănute sau să râdă în hohote.

Și povestea lui, plină de nuanțe, a fost gândită atât verbal, cât și non-verbal. Încă de la început ni se povestește cine a fost Chagall, unul dintre cei 8 copii, singurul dintre cei 8 care găsea că a lua masa împreună cu familia era cel mai frumos moment din viața cuiva. Mihai Ciucă, acest Marc Chagall venit din Rusia în România, cu popas lung în Franța, scoate șevaletul și paleta de culori și pictează, și nu doar scena de familie, ci și unul dintre cele mai frumoase nuduri din istoria artelor, atunci când logodnica lui îl vizitează și vede pentru prima oară o femeie goală. Cu o mică întoarcere spre actual, Mihai Ciucă schițează în paralel o nouă poveste plecând de la cea veche: minte o domnișoară că e pictor, doar ca să o vadă goală. Lucru care se întâmplă și în urma căruia apare un copil. Cu toată charisma, strigă tare: cu suma pe care am cheltuit-o plătind pensia alimentară 25 de ani, aș fi putut să cumpăr un tablou de Chagall!

Iar după acest tablou rostit, La Bohème închide scena și deschide alte tablouri, alte căutări, întoarce lupa spre trăirile și neliniștile lui Moșe Segal, cel care a trăit clandestin în corpul unui artist care a ajuns tocmai la Paris ca să-și confirme statutul inatacabil. Și starea de urgență, căutarea nervoasă sunt  însoțite de vioară, ca și cum Le violoniste vert ar fi prins curaj și ar fi început să-șicânte suferința. Marc Chagall își imploră părinții să nu fie ca ceilalți copii, le cere ca sufletul lui să aibă o revelație, iar aceste rugăminți nu încetează nici măcăr după ce ei mor: ,,Pot să-l rog pe Dumnezeu prin voi, părinții mei, să-mi dea un strop de fericire? Voi știți, părinții mei, că sunt un bărbat trist, decepționat…?” Și în toată această tiradă, Chagall e înfățisat ca un mic înger, ajuns pe un pământ nesigur, căruia nu-i aparține și pe care nu poate să-l revendice nici măcar prin arta lui, care, așa cum o spune el, nu înseamnă nimic, fiindcă dacă ar însemna ceva, ar fi distrusă de un cineva cândva. Dar nici fără ea nu poate trăi.

Așa că tablourile se succed și în fața noastră apare circul cu toate bufoneriile lui, actorii reînviind astfel puțin din magia Parisului suprarealist, o atmosferă efervescentă, electrică, în care la joie de vivre e pictată în cel mai frumoase nuanțe de albastru, aproape unic în arta secolului XX.

Bella, prima lui soție și cea mai iubită dintre femei, apare și ea, la fel de plutitoare și diafană ca dragostea din picturile lui. Și odată cu ea, apar și restul femeilor importante din viața pictorului, care au îngroșat tușele, care au înviat, puțin câte puțin, rând pe rând, albastrul lui Chagall: Virginia Haggard, care mai întâi i-a fost menajeră, pe care o ținea doar ca să întâmpine musafirii, dar pe care apoi a luat-o de soție și căreia i-a dăruit un copil, fără ca ea să aibă nici măcar 10 procente din geniul Bellei. Apoi Valentina Brodski, Vava, care a divorțat de el ca apoi să îl ia din nou de soț ceva mai târziu. Și nu în ultimul rând Ida, fiica lui, care, la fel ca Chagall, a știut ce înseamnă să iubești un tată cu o inimă poetică și îmbibată de tăcere.

Și dacă scurta noastră viață n-o întregește un somn, înspre finalul piesei apare un personaj cu două inimi, și femeie, și bărbat, care întreabă și suav, și tărăgănat: să mori? să dormi? Iar cele două întrebări, în deplina lor repetitivitate și retorică, se transformă într-un leagăn în care parcă îți vine să închizi ochii ca să pui capăt durerii și atâtor chinuri.

Din universul lui Chagall, un jurnal personal în imagini disparate, actorii trezesc la viață mai toate personajele, care prin visele, amintirile și trăirile lor se adună în fața noastră și rămân imobile, împietrite, niște ființe de hârtie fără echivalent în peisajul artistic de secol XX. Prin pictură, Marc Chagall, care a aparținut întru totul artei în sine, deschide lumea unei povești fără sfârșit și fără egal. Și ce experiment mai frumos decât viața însăși există pe lume?