Timpul, iubirea şi filosofia. Ce mai teme! Şi puţin război, şi puţină decadenţă, şi puţină frivolitate, şi un pic de narcotice, şi un damf de moarte. Spiritul „ismelor” de la începutul secolului trecut a fost suprasaturat de câte puţin din toate şi excesiv în grăbit să ardă la două capete toate experienţele luxuriante ale imaginarului hiper-excitat. Lumile deschise în fibra realităţii se suprapuneau în posibilităţi fascinante ale unei existenţe fascinante. Moştenirea lăsată de aceşti ani în care viaţa şi moartea pulsau la unison e greu de asimilat de minţile abreviate ale secolului XXI şi de sufletele lui atrofiate.

„Mama” de Stanisław Ignacy Witkiewicz, în regia Nonei Ciobanu de la Sala Studio a Teatrului Mic este un spectacol ce reconciliază spiritul ardent al acelor decenii cu existenţa noastră redusă la un crochiu de preocupări. Piesa scrisă în 1924, despre un fiu genial, creatorul unei doctrine revoluţionare care ar fi putut deopotrivă să salveze şi să distrugă lumea, şi mama lui care i-a fost şi înger şi călău dintr-o iubire contorsionată pare acea lectură ermetică, greoaie, în care substratul filosofic sufocă acţiunea şi face aproape imposibilă înţelegerea multiplelor sensuri. Nona Ciobanu a decodat, însă, atât de expresiv, bogat metaforic şi atractiv vizual textul de acum aproape o sută de ani şi i-a conferit o expresivitate a acţiunilor, cu rezolvări tehnice simple, dar atât de elaborate în sens, încât a creat un construct performant, în care ideile plutesc într-o atmosferă densă şi îşi găsesc motivaţia, devenind plauzibile, comprehensibile şi generatoare de emoţie.

Scenografia, light designul şi animaţia video pe care le semnează alături de Peter Košir alcătuiesc premisa ce oferă sens şi consistenţă întregului parcurs. Multe corzi elastice paralele şi perpendiculare închid spaţiul de joc în diferite unghiuri şi lumea personajelor e constrânsă la o existenţă dictată de spaţiu. Ritmul spectacolului e dat de expandarea sau condensarea spaţiului, iar simbolistica sa conferă timpul acţiunii. Aceste corzi ale unui instrument metaforic, aceste fire ale unor vieţi înfăşurate sau desfăşurate din ghemuri ce par nesfârşite, aceste cuante spaţio-temporale – o bogăţie de sensuri posibile şi perfect justificate pentru contextul lumii piesei – sunt bisectoarele unor existenţe care nu pot evada dintre limitele create de aceste gratii flexibile ale unei vieţi ce pare gata-trăite. Impresia de hiper-cub, acest tesseract desprins parcă din universul SF al filmului „Interstellar”, instalează o convenţie în care spaţiul şi timpul se pot anula pentru a lăsa loc posibilităţilor multiplicate exponenţial. Viaţa şi moartea nu există, iar prezentul se transformă într-o existenţă acută, în care deciziile conduc la anomalii ori paradoxuri.

Aşa arată lumea spectacolului „Mama” – încâlcită într-un ghem care se desfăşoară în fire lungi şi drepte ce devin o cuşcă a vieţilor absurde. Umorul inteligent strecurat la răstimpuri are rol de supapă în această lume sub presiune. Concentrarea consistentă şi continuă, energia pe care o generează prezenţele foarte puternice ale actorilor şi bogăţia vizuală a mişcării continue a spaţiului ce pare a se mula pe fiecare siluetă formează un construct spectacular care îţi dă şansa de a explora tu însuţi, în sală, posibilităţile proprii de interpretare. E o lume bizară în care accentele expresioniste ale costumelor şi machiajului se armonizează cu tonalităţile grave ale universului sonor compus de Electric Brother, în care songurile-comentarii în ritm de tango devin contrapuncte ce sparg convenţia pentru a face loc pentru noi şi noi sensuri. În tot acest vortex existenţial actorii nu puteau juca realist-naturalist-firesc. Forma creată ca o matriţă pentru aceste personaje stranii aflate la intersecţia vieţii şi a morţii într-un spaţiu continuu lipsit de timp, a trebuit umplută cu o înţelegere foarte concretă de ordin pur intelectual. Un text atât de ermetic nu poate fi interpretat doar cu talent şi farmec. A fost nevoie de un curaj asumat şi de găsirea unui punct fix al logicii pentru ca întreg demersul să aibă cu adevărat sens. Formând un organism viu, perfect articulat, distribuţia acestui spectacol cooperează în adevăratul şi frumosul sens al conceptului de echipă. Se ponderează fără ostentaţii, se susţin reciproc şi dau impresia de consistenţă.

Oana Albu (Mama) i-a găsit personajului o stare de forţă topită în oboseală ce fascinează prin vibraţia continuă pe care o transmite spre sală. Cu o frazare ce mărunţeşte fiecare cuvânt, aproape ca o incantaţie antică, spiritul acestei mame arhetipale care îşi toarce părul în gheme din care lucrează până la moarte pentru a-şi susţine fiul nu doar emoţionează, ci impresionează. Are candoare şi răceală de oţel în acelaşi timp această femeie-monolit aflată la zenitul puterilor, iubeşte şi pedepseşte cu acelaşi cuvânt şi concentrează în fiinţa sa expresia Mamei universale.

Rareş Florin Stoica (Leon) este fiul cu natură duală – copil şi demon, geniu şi criminal. Intensitatea concentrării lui şi înţelegerea unei filosofii deloc la îndemână sunt marca reuşitei acestui rol. Joacă fără plasă de siguranţă şi aduce în scenă o energie stranie, pe care o controlează mereu prin logica frazării. E vinovat şi victimă în acelaţi timp şi prin gestul său mic, trăgând obsesiv-compulsiv de firele bluzei care stă să se destrame pe el, pare că pune în mişcare mecanismul firelor gigantice din care e ţesută lumea.

Alina Petrică (Sofia) e senzuală şi felină şi vulnerabilă şi inocentă în acelaşi timp. Atunci când e fata de bună credinţă care îşi încurajează iubitul conţine germenii femeii fatale gata de orice spurcăciune doar de dragul unei vieţi în care să dicteze, de la înălţimea puterii. Oana Puşcatu (Dorota) are multe nuanţe de duioşie strecurate între cutele preciziei personajului său. O urmăreşti mereu când e în scenă şi prin reacţiile ei poţi decodifica ce se află în spatele aparenţelor. Ana Bianca Popescu (Lucyna) are savoare şi auto-ironie. E un fascicul de lumină ca de discoball în tot acest gri existenţial. Gabi Costin degajă umor şi e foarte ludic în ambele personaje pe care le interpretează. Alina Rotaru (Mama tânără) are o precizie ca o incizie cu laser în toate gesturile sale, iar tonul fiecărei replici ciopleşte câte un colţ din forma foarte precisă pe care o are de construit. Cezar Grumăzescu (Tatăl tânăr) e calin şi bun şi apariţia sa de la final pare exact piesa lipsă fără de care s-a ajuns la disoluţia acestei lumi. Marian Olteanu (Iubitul Sofiei) aduce un aer de dandy narcotizat ce completează tabloul de familie decadent.

„Mama” în regia Nonei Ciobanu este un spectacol care te face să gândeşti, aşa cum se întâmplă cu un roman sau un film bun. Găseşti suficiente motive de emoţie, încât să fii dispus să primeşti temele la filosofie pentru acasă. Găseşti suficientă acţiune şi entertainmentvizual, încât să preiei câteva gânduri despre existenţă. E un spectacol bogat şi plin de detalii, în care fiecare componentă spectaculară conţine o metaforă ce explică sensurile unui text foarte serios.

Teatrul Mic

„Mama” de Stanisław Ignacy Witkiewicz

Regie: Nona Ciobanu

Scenografie, animație video și light design: Peter Košir, Nona Ciobanu

Muzică original: ElectricBrother

Producător delegate: Arti Stancu

Asistent regie, sufleor: Elena Preda

Asistent costume: Ileana Zirra

Distribuţie:

Mama / Sora mamei – Oana Albu

Leon, fiul ei – Rareş Florin Stoica

Sofia, soția lui Leon – Alina Petrică

Dorota, servitoare – Oana Puşcatu

Lucyna, milionară – Ana Bianca Popescu

Directorul Teatrului/ Tatăl Sofiei – Gabi Costin

Mama tânără – Alina Rotaru

Tatăl tânăr/ Murdel, spionul – Cezar Grumăzescu

Iubitul Sofiei – Marian Olteanu