Încep însemnările mele despre cea de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi (așa se cheamă începând de anul trecut Festivalul spectacolelor de studio creat în anii ’70 de mai vechea Secție de critică a încă și mai vechiului ATM și de regretatul Valentin Silvestru) cu câteva date statistice.
Au luat parte 19 producții dintre care 3 spectacole din străinătate (unul din Armenia, altul din Ucraina, cel de-al treilea o co-producție germano-bulgaro-elvețiană), jucate de-a lungul a zece zile fie în Sala Mare, fie în Sala Studio „Liviu Ciulei” a Teatrului Alexandru Davila din Pitești. Au fost 16 spectacole prezentate în concurs, concurs la care nu au avut nici cea mai mică ezitare să participe mari nume ale scenei românești, de la Andrei Șerban la Maia Morgenstern, de la întreaga, excepționala distribuție a superbului Pescăruș de la unteatru, adică Ionuț Vișan, Sabrina Iaschievici, Constantin Cojocaru, Bogdan Nechifor, Alina Rotaru, Vitalie Bichir, Florina Gleznea, Gelu Nițu, Claudia Ieremia, Emilian Oprea) la Radu Afrim, de la Alexander Hausvater la Cristi Juncu, de la mai tinerii Cristian Ban, Iris Spiridon, Lari Giorgescu și Andrei și Andreea Grosu la deja „canonicul “ Alexandru Dabija, de la Bocsárdi László la Radu Apostol și Vlad Massaci, dar și neobosiții și inventivii coregrafi și regizori Gigi Căciuleanu și Răzvan Mazilu.
Am văzut sau revăzut spectacole în „dulcele stil clasic”, de teatru de artă îmbogățit cu o nouă, fertilă teatralitate (Salba Dracului de la Galați, Legături primejdioase de la Mic, Pescărușul de la unteatru sau Before Breakfast de la Brăila), spectacole-recital (O lecție de bune maniere de la TES, Povestea păsării fără cuib de la Teatrul Național din Iași sau Eine Kleine Nachtmusik de la unteatru, A Home for sheepand Dreams din Bulgaria), un muzical pus în scenă așa, ca pe Broadway, ca în America (Familia Addams de la Teatrul Excelsior), spectacole de tip manifest sau cu apăsată temă socială (Ai mei erau super de la Arad, Granița-În container de la Teatrul Mikola Kulish din Ucraina, Sam sau Introducere în viața de familie, o co-producție a Teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorghe și a Facultății de Teatru în limba maghiară a Universității de Arte din Târgu Mureș, Limite de la Centrul Educațional Replica sau Billy șchiopul de la Teatrul de Stat din Constanța), spectacole de autor (Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine însuți de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț) sau spectacole-aniversare (Mihăiță, Reconstituirea unei vieți de la Teatrul de Comedie din București). Ca să nu mai vorbesc despre premiera Teatrului–gazdă, Fania Fenelon, adaptare după Playing for time. Alexander Hausvater a realizat un spectacol perfect descris de o frază din caietul-program al Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi, ediția a XXIII-a. „Fania Fenelon este un spectacol de lumină, ritm, culoare, un spectacol energic și entuziasmant”. Practic, regizorul convoacă o formulă spectaculară ce i-a devenit un fel de marcă de înregistrare. Formulă deja de ani buni consacrată, fundamentată pe energie, fizicație, dans, muzică aproape neîntreruptă, rostire absolut specială, agresarea voluntară a simțurilor spectatorului.
Toate acestea și-au găsit locul pe afișul Festivalului dând expresie dorinței de relevare a diversității, dar și spre a da satisfacție așteptărilor publicului piteștean, care așteaptă cu fiecare nou an ce trece cu un apetit vizibil în creștere fiecare nouă ediție a Festivalului. Organizat și la această ediție prin strădania Teatrului Alexandru Davila din localitate, ale directorului acestuia, actorul Nicolae Poghirc și ale destoinicei sale echipe, ca și ale finanțatorului principal, Consiliul Județean Argeș.
Am scris de-a lungu timpului în felurite reviste (Teatrul azi, neuitatul yorick, blogurile adevărul.ro, recent înființatul Amfiteatru) despre mai toate spectacolele din oferta ediției din acest an a Festivalului de la Pitești. Pe care o socotesc cea mai serioasă, mai consistentă, mai validă din șirul celor trei ediții desfășurate de când în fruntea Teatrului se află actorul Nicolae Poghirc. Despre spectacolele pe care le-am văzut pentru prima dată cu această ocazie am dat iar seama în zilele și săptămânile din urmă. Așa că nu mai revin acum, în acest articol de sinteză cu analize concentrate.
Mă mulțumesc doar cu formularea unor scurte observații cu caracter general. Prima ține de calitatea remarcabilă a selecției. Cea de-a doua de faptul că selecționerul, anul acesta criticul de teatru, Ludmila Patlanjoglu, s-a bucurat de libertate deplină, adică a adus la Pitești ceea ce a considerat că e mai bun, fără a ține seama de tot felul de constrângeri meschine, precum aceea a reciprocităților și a schimburilor utile în primul rând nu pentru public, ci pentru Raportul anual de activitate al managerului, chestiune care afectează grav în vremea din urmă calitatea Festivalurilor de teatru din România. În al treilea rând, nu au existat constrângeri de gen, de formulă estetică, s-a ținut cont de realitatea că teatrul este cea mai democratică dintre arte, că rostul lui e să stimuleze dialogul, nu să instaureze granițe, că unica distincție este aceea între teatrul bun și teatrul prost. Lansări de carte, două colocvii, dintre care unul al regizorilor tineri, onorat de prezența maestrului Silviu Purcărete, celălalt dedicat formelor noi în teatru, un mini-festival al spectacolelor pentru copii (au participat Teatrul Alexandru Davila din Pitești, Teatrul Anton Pann din Rîmnicu Vâlcea, Teatrul Vasilache din Botoșani, Teatrul Cărăbuș din Brăila, Teatrul George Bacovia din Bacău, Teatrul Arlechino din Brașov, Teatrul Prichindel din Alba Iulia) au completat afișul ediției din acest an al Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi de la Pitești. Indiscutabil, unul dintre cele mai bune festivaluri ale anului teatral 2019 din România. O sărbătoare adevărată. Puțin lucru? Indiscutabil, nu!