Marc Chagall a fost un artist care a cugetat îndelung asupra întrebării dacă arta, pictura în special, este redarea fidelă a unei lumi iluzorii, o simplă modalitate de reprezentare sau dimpotrivă, una de explorare, de înțelegere și dezvăluire a realității, în ce are ea esențial, asemenea poeziei. Nefiind captiv al lumii perceptibile, asemenea impresioniștilor și nici mânat de intelect, precum mulți reprezentați ai diferitelor -isme din epocă, pictura sa își găsește resursele în propria lume lăuntrică, în care ades imaginea este un fel de semnificație esențializată a unui adevăr, o metaforă a unei alte realități.

În schița de spectacol intitulată „Viața mea”, care a urmat celor cinci zile ale laboratorului de creație teatrală, primul de acest gen ținut la de Teatrul Evreiesc de Stat, tânărul regizor rus Nikita Betehtin a propus un demers invers: de a desface aceste imagini metaforice și împreună cu fragmente autobiografice din cartea cu același titlu scrisă de artist, de a însufleți picturile chagalliene în mici étude-uri. Aceste căutări sunt transpuse în spectacolul-schiță prin scurte scene, dintre care unele par mai degrabă sketch-uri, legate vag între ele.

Regăsim în aceste scurte tablouri scenice câteva din marile teme ale pictorului: tematica circului, care revine în toate marile perioade de creație aleartistului, imaginile copilăriei populate de evrei din orașul său natal Vitebsk. Apar muzele vieții sale, florile și animalele.

Sunt patru mari unități tematice care formează universul chagallian: lumea înconjurătoare, Vitebsk, ca spațiu al sufletului său pierdut și reiterat prin amintire, misterul iubirii și religiozitatea, în sens larg (familia artistului era adeptă a hasidismului, curent de gândire evreiesc apărut în Polonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care pune accentul pe comuniunea plină de bucurie cu divinul, cu precădere prin dans și cântec, dar și prin celelalte acte ale omului, afirmând că nu respectarea perceptelor și cunoașterea este importantă, ci puritatea și iubireaplină de dăruire).

Realul metaforei picturale și transpunerea ei scenică

Prima dificultate a spectacolului se naște chiar din demersul propus. Pictura își are, după cum se știe, propriul context de semnificație, autonom. Artistul creează un univers de sine stătător, în care culoarea este deopotrivă indiciu al sintezei și simbol. Însă dacă scoatem elementele acestui univers, articulat prin coerență interioară, și le transpunem pe scenă, rupte din convenția lor plastică, le dispare și semnificația. Ele devin elemente de recuzită, dacă nu se însuflețește lumea în care ele își au rostul.

La un nivel mai simplu, lucrurile funcționează frumos scenic în spectacol: Vioara este asociată cel mai adesea cu tablourile ce reprezintă bărbați evrei ai copilăriei sale, exprimând chiar bucuria de a trăi alteori melancolia și, de-a lungul spectacolului, vioara este atotprezentă. Într-o altă schiță mama, își caută neîncetat fiul, pe Moishe, și nu-l găsește. Aprinde chibrituri și îl caută fără încetare. Nu-i de găsit. A devenit un altul.  E frumoasă această căutare a mamei, ca și dansul stilizat al evreilor care se roagă, umplând scena cu dinamica unor clipe de rugăciune. Sunt frumos însuflețite și muzele  artistului. Schița cu circul este felliniană.

Când se introduc însă simboluri din pictura chagalliană, lucrurile se complică. Un singur exemplu: în lumea cromatică a lui Chagall verdele, ca și albastrul, este purtător de profunde semnificații. Uneori, este verde întreg orașul, alteori doar pictorul (Eu și satul, 1911), doar iubiții (Iubiții în verde) sau doar biserica (ca în Biserica verde);noaptea poate fi cufundată în verde (Noapte verde, 1948), întreg cerul (Golgota, 1912), alteori cocoșul, calul, măgarul, mireasa. Chipul soldatului rus (Soldați cu pâine, 1914), al evreului (Evreu cu chip verde, 1914). În varianta verde-violet, el a pictat Scripcarul verde(1915), Poarta cimitirului(1917). În toate aceste tablouri, verdele este o modalitate de reprezentare vizuală a unei realități emoționale. O calitate vibrantă.

Însă când pe scenă apare mireasa cu chip verde și văl violet, chiar recunoscând convenția picturală, aceasta își pierde autonomia și își modifică inevitabil sensul.

Iar verdele pe scenă pare vulgar, macabru, tenebros.

„Arta, nu înseamnă absolut nimic” spune muza cu chip verde și voal violet de nuntă, mai mult ca o umbră decât o mireasă, călărind măgarul lângă un braț de maci incandescenți, explorând obida de a fi fost cea de-a două muză a pictorului.

Greu de spus dacă chiar asta și-au propus actorii, ori s-au izbit de limitele transpunerii.

Muza, muzica și animalele

Muzica însoțește aproape întreg spectacolul. De asemenea, sunt frumos însuflețite rând pe rând și cele trei muze ale pictorului, Bella, Virginia și Vava. Bella redă prin fluidul mișcărilor sale lente imponderabilul și imaterialitatea reprezentărilor din picturi, deși trebuie spus că ea apare aici doar ca un chip de tinerețe, unul din multele, și nu ca muză, ca inepuizabilă sursă de inspirație. Vava pare să fie la propriu desprinsă dintr-un tablou chagallian, iar schița în care ea răspunde la niște posibile întrebări din auditoriu, înainte de deschiderea unei expoziții a pictorului, este una din cele mai bine conturate din spectacol.

Elementele se leagă pe scenă prin țesătura visului, dar  nereușind să redea valoarea de simbol a reprezentărilor, alunecă în spaimă. Evadarea în fantasticul chagallian devine în interpretarea actorilor și viziunea propusă de regizor un coșmar.

Animalele sunt simboluri recurente în opera chagalliană: peștele, pisica, vaca, leul, capra, dar cel mai adesea calul și cocoșul, sunt caracteristice într-o anumită perioadă sau alta și chiar își schimbă semnificația de la o perioadă de creație la alta.

Capul de cal ales în spectacol devine o simplă recuzită pentru un vis urât.Chagall însuși este reprezentat într-un alt tablou scenic ca un măgar care sforăie lângă mireasa cu chip verde. Animalul ca alăturare sau confruntare era cumva în spiritul epocii și simboliza adesea arhaicul,  subconștientul, instinctul, prin contract cu spiritul și voința. Chagall a pictat și oameni cu cap de cocoș, femeia-cal, bărbatul-măgar etc.

Dar văzând mireasa mai sus amintită pe scenă, alături de măgar, trimiterea este automat shakespereană și nicidecum chagalliană, iar efectul în cel mai bun caz comic cu accente de grotesc, dar nicidecum de imponderabil.

O polifonie de voci

Mai toate personajele povestesc la persoana întâi, redând prin scurte povești vocea naratorului-povestitor din cartea intitulată „Viața mea”, polifonia fiind intercalată cu câteva scurte posibile monologuri explorate ale unor personaje din viața sa. Pasajul despre mamă este redat chiar de mamă, fiica vorbește despre tatăl ei de parcă pictorul ar fi cel care povestește despre tatăl său, alteori relatează una din surori, un bătrân evreu,bunica. Un înger stingher și trist apare trecător într-o schiță, cuvintele pe care le rostește fiind tot ale pictorului.

Iubirea mistică și plasticitatea timpului

Spectacolul insistă asupra ideii că anii copilăriei în Rusia, în mediul evreiesc, explică opera lui Chagall în ansamblul ei și, într-adevăr, peisajul din Vitebsk a fost o importantă sursă de inspirație în creația pictorului. Un tărâm al amintirii, al unei certitudini. Dar n-a fost singurul. Tot artistul exclama: Paris, tu ești al doilea Vitebsk al meu!

Pentru Chagall pictura înseamnă și o metaforă lirico-filozofică. Peisajul ca alegorie. Și aici se conturează două mari subiecte: iubirea aproape mistică și calitatea plastică a timpului. Este celebră pictura sa: Timpul este un râu fără maluricare unește cele două motive: un pendul deasupra căruia un pește înaripat cântă la vioară și într-un colț al picturii un cuplu se sărută pe malul unui fluviu ce curge domol la vale. Pendulul este semnul care desparte eternul de începuturi. Crearea dualității.

Iubirea și cuplul androgin apar stăruitor în universul chagallian, bunăoară în Hommage à Apollinare,în care cuplul androginal este unit tocmai de ceea ce îi desparte: roata timpului. Această unio mysticaapare și sub aspecte mai lirice, în ființa cu două capete, în cele care evocă și lumea din Vitebsk fiind caracterizate de imponderabilitatee. Iubirea zboară, înalță, planează.

Explorarea acestor două mari teme, iubirea, timpul, lipsește din spectacol. Bella, marea lui muză, apare doar ca un chip din multele;o mireasă traversează la un moment dat scena, chiar în schița coșmarului, iar Virginia apare și ea, după cum am văzut ca o tenebroasă mireasă.

Un scaun atârnat de tavan indică sugestiv scenic lipsa gravitației, faptul că lucrurile sunt altfel, însă lucrurile se opresc în acest punct. În punctul pornirii, al spaimelor și tristeților, nu al devenirii și al marilor sinteze.

Țintind universalul

Am văzut care sunt capcanele transpunerii unor metafore vizuale din domeniul artelor plastice în elemente dramatizate pe scenă.

Dar problema pe care o mai pune spectacolul este, în opinia mea, următoarea: în ce măsură se poate spune despre Chagall că este un pictor evreu? Întrebarea poate fi pusă și altfel: în ce măsură se poate spune Modigliani că este italian sau despre Picasso că este spaniol? Cât este de francez Gauguin? – ca să rămânem la exemplele epocii. Arta plastică – la fel și teatrul – țintește prin natura ei universalul. Exemplul lui Brâncuși este grăitor în acest sens.

Chagall n-a încetat să se raporteze la tradiția și rădăcinile sale, rusești și evreiești, ridicându-le însă în sfera imaginilor atemporale. El a incorporat în universul său, într-un amestec de tradiție și modernitate, toate acele motive și teme care l-au făcut să devină ceea ce a fost. Din tradiția hasidică a preluat misticul, pe care l-a exprimat în iubire și bucurie. Dar arta sa țintește universalul și se adresează umanității întregi. Opinia este împărtășită și de Franz Meyer, istoricul de artă, biograful și ginerele pictorului, care a publicat la New York în 1963 o amplă lucrare, de peste 600 de pagini, dedicată operei lui Marc Chagall.

E păcat că în spectacol s-a insistat mai puțin pe aspirația sa spre universalitate și mai mult pe rădăcinile sale.

Arta ca o stare a sufletului

Dacă spectacolul și-a  propus să devină un crochiu chagallian, el a omis, după cum am văzut câteva aspecte esențiale: timpul, iubirea, o anumită aspirație de înțelegere superioară a lumii, carenu transpar și nu din cauza timpului scurt de lucru, ci nu s-a conturat nici măcar intenția de a explora în această direcție.

Cu toate că iubirea nu este explorată, într-o schiță înainte de finalul spectacolului apare și ființa androgină atât de reprezentativă artei sale, puternic caricaturizată. Îmbrăcată pe jumătate în bărbat, pe jumătate în femeie, recită în mod voit grotesc, un fragment din celebrul monolog din Hamlet – să mori, să dormi…– ca apoi, reunind toate personajele într-un tablou de familie (și care chiar amintește de pictura lui Chagall ce poartă titlul: Familia artistului, 1947), propune în încheiere fraza:„Cred că m-am născut mort”.

Toate indică un decupaj mai mult decât personal și înfățișează în tonuri întunecate universul celui care a căutat neîncetat limpezimea culorilor pure. Căci în aceeași carte, scrisă la vârsta de doar 35 de ani, „pictorul vorbește și despre a doua sa naștere, și adaugă ca o ars poetica:  „Arta mi se pare, mai degrabă, o stare de suflet. Sufletul tuturor este sfânt, al tuturor bipedelor din orice punct de pe pământ.”

S-a simțit în jocul actorilor bucuria lucrului intens în zilele dedicate laboratorului, plăcerea vădită a explorării. Căutările lor și-au creat propria autonomie, desprinzându-se la răstimpuri radical de lumea propusă de artist.

Regizorul are, desigur, libertatea de a modifica, de a cugeta asupra unui text, până la a-i schimba sau inversa complet reperele esențiale și pare că ne-am obișnuit și ni se pare firesc să fie așa. Textul încetează să mai fie un reper, devenind un pretext de căutare. Libertatea regizorală a mers în cazul acestui spectacol-schiță până la cea de a fi inconsistentă cu propria căutare enunțată:„Realitățile din spectacol reafirmă mesajul lui Chagall: doar iubirea mă interesează. Sunt în contact cu lucruri care au de-a face doar cu iubirea.(…) O lume ce propune bucuria ca antidot al tragediei și în care toate dezastrele vieții sfârșesc printr-o viziune plină de speranță.”

Prea puțin din acestea, iubirea, bucuria, speranța, au putut fi văzute în spectacolul-colaj Viața mea,iar spectatorul familiarizat întrucâtva cu universul chagallian, a plecat de la teatru plin de nedumerire și poate chiar de tristețe.