Frumos e în noiembrie la Arad, mai ales atunci când Festivalul Internațional de Teatru Clasic (FITCA) împlinește 25 de ediții. Printre spectacolele selectate în cadrul acestei ediții aniversare, s-a numărat și „Căsătoria” de Gogol, montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești.

Îndrăgim clasicul, dar oare cât de mult? Textul gogolian a atras atenția mai multor regizori de-a lungul timpului, regăsindu-se destul de des în repertoriile teatrelor în ultimii ani. Propunerea regizorală a lui Alexandru Mâzgăreanu este una destul de cuminte. Mergând în cheia dramaturgului, reușește să construiască împreună cu Andreea Săndulescu (decorul) și Alexandra Mâzgăreanu (costumele) un tablou de epocă reușit. O scenografie care te cucerește la o primă vedere, în tonuri de vișiniu și lumini calde, redând o anumită intimitate a spațiului. Deși destul de încărcat, obiectele circulă cu ușurință în spațiul de joc relativ mic. Personajul tinerei Agafia (interpretată de Theodora Sandu) captează întreaga atenție. Prin ingenuitatea actriței, dar și datorită costumelor sale atât de delicat realizate – rochii deloc epatante, dar cuceritoare în simplitatea lor. Universul creat de regizor împreună cu cele două scenografe are unitate și atmosferă, purtând spectatorii înapoi în timp, undeva în secolul al XIX-lea.

Un singur element este prea puțin necesar în tot ansamblul spectacologic: calul dintr-un material imitând aurul, ieșind din perete. Ca un contrapunct suprarealist – dar deloc funcțional –, completat de câteva sunete de fundal, prezența simbolică a acestui animal nu ajută spectatorul să înțeleagă nimic în plus despre situație, personaje sau deznodământ. Ba chiar te încurcă puțin încercând să descoperi care ar fi semnificația lui și îți fură atenția de la protagoniști.

Intriga, destul de simplă, dezvăluie situația tinerei și frumoasei Agafia Tihonovna, care își dorește să se căsătorească. Din iubire… eventual. Însă pretendenții săi au tipologii cât se poate de diferite, dar și de… respingătoare. Contrar așteptărilor, „Căsătoria” nu este o poveste de dragoste, ci, de fapt, imaginea unei societăți în care firescul este întors pe dos, lăsând loc intereselor de tot soiul. Intenția regizorului de a accentua toate aceste moravuri ale personajelor gogoliene și de a le surprinde printr-o satiră este uneori prea îngroșată. Opțiunea pentru a-l face pe ofițerul Anucikin invalid – are o proteză la mână – nu este justificată și nici impusă de personaj; unicul scop rămâne cel de a stârni râsul, dar funcționează o singură dată. De asemenea, secvența în care Agafia Tihonovna îi respinge pe pețitorii săi prin cuvinte dure conține o teatralitate exagerată. Felul în care Theodora Sandu trebuie să pară că se transformă într-o femeie îngrozitoare, pare desprins dintr-un alt registru stilistic. Tunetele care răsună în boxe au rolul de a crește intensitatea și de a anunța o răsturnare de situație – deloc utile, structura dramatică având deja toate componentele necesare care să conducă într-acolo.

În ridicarea acestei lumi vetuste, Alexandru Măzgăreanu mizează pe conceptul scenografic și pe jocul actorilor. Interpretările lor apelează la stilul romantic, făcând exces de emfază și declamație, dar cu ajutorul cărora construiesc portretele protagoniștilor superficiali și perfizi. Aparté-urile, însă, nu sunt decupate suficient de vizibil, astfel că nu îți dai seama când un actor își încheie replica și când se adresează publicului.

Alegând naturalețea interpretării, Theodora Sandu are o prezență scenică efervescentă. În rolul tinerei Agafia, ea se descurcă de minune. Trăirile exuberante, trecând de la entuziasm la anxietate, de la determinare la neîncredere, de la dorință la îndoială sunt controlate cu măsură. Candidă și încântătoare, Theodora Sandu știe să păstreze inocența personajului său de la început până la final. Clara Flores este Fiokla Ivanovna, mătușa Agafiei, principalul pion în procesul alegerii unui mire potrivit. Folosindu-și toate resorturile interioare, ea are forță scenică și putere de persuasiune asupra tuturor personajelor masculine. O apariție discretă îi aparține Oxanei Moravec, interpretând-o pe Arina Panteleimonovna, doica fetei.

Rolul lui Kocikariov îi revine lui Bogdan Farcaș – un personaj vulcanic, care încurcă și descurcă firele poveștii. Prezent peste tot, cu un discurs pregătit pentru orice situație, el menține un ritm constant al spectacolului; uneori cu tendința de a-l accelera prin viteza de rostire a replicilor. Cel mai pasibil de a deveni logodnicul fetei este Ivan Kuzmici, interpretat de Ionuț Vișan. În așteptarea unui personaj care să salveze întreaga situație, nu se arată niciunul la orizont. Îl regăsim, de data asta, pe Ionuț Vișan în rolul unui funcționar burlac, mulțumit cu statutul său social și temător de însurătoare. Ezită să i se adreseze Agafiei, chiar și atunci când ea îl alege dintre toți pețitorii, pentru că nu știe ce să îi spună. Ionuț Vișan este firesc și asumat, însă fără să realizeze un rol de amploare. Cei trei bărbați doritori să o câștige pe tânăra mireasă surprind spectatorii odată cu apariția lor. Trei domni la vârste destul de înaintate, cu un statut social respectabil, dar în niciun caz potriviți pentru Agafia Tihonovna. Comicul provine din discrepanța situației și nepotrivirea pretendenților și este antrenat de jocul celor trei actori. În interpretarea lui Baltazar Baltazarovici Jevakin, Paul Chiribuță pare un visător trecut printr-o viață plină de aventuri care își caută o soție și nu înțelege de ce toate îl refuză. Ofițer în retragere, dar cu o inimă zburdalnică și un spirit tânăr, el conturează un personaj pe care ajungi să-l îndrăgești până la final. Ilie Gâlea în Ivan Pavlovici Omletă încearcă să jongleze cu o imagine pe care protagonistul său și-o construiește, dar pe care i-o anulează numele. Și el la rândul său funcționar, intră în cursa pentru mâna Agafiei, pretându-se provocărilor din timpul pețitului. Ultimul ofițer în retragere, Nikanor Ivanovici Anucikin, are, pe deasupra anilor de viață, o proteză în loc de mână. Alin Teglaș creionează o suită de secvențe comice, pe care le punctează destul de bine, dar care devin repetitive.

„Căsătoria” de Gogol, montată de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești are umor și interpretări susținute. Dincolo de tema universală și de societatea gogoliană în care regăsești anumite tipologii umane, actualitatea spectacolului poate fi discutabilă. Dar pentru redarea fidelă a epocii secolului al XIX-lea, regizorul construiește un tablou reprezentativ.

Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești

„Căsătoria”de N. V. Gogol

Traducerea: Mașa Dinescu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decor: Andreea Săndulescu

Costume: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica: Alexandru Suciu

Light Design: Cristian Simon

Distribuția:Theodora Sandu (Agafia Tihonovna), Ionuș Vișan (Ivan Kuzmici Podkoliosin), Bogdan Farcaș (Kocikariov), Clara Flores (Fiokla Ivanovna), Paul Chiribuță (Baltazar Baltazarovici Jevakin), Ilie Gâlea (Ivan Pavlovici Omletă), Alin Teglas (Nikanor Ivanovici Anucikin), Oxana Moravec (Arina Panteleimonovna)

Foto: Andrei Gîndac