Georg Büchner s-a născut în 1813, a fost deopotrivă medic, filosof, poet, traducător și scriitor de literatură dramatică. La doar 22 de ani avea să dea „Moartea lui Danton”, o construcție dramatică absolut impresionantă și, mai presus de toate, una dintre cele mai tulburătoare meditații despre sensul, relativitatea, victoria, victorioșii și învinșii oricărei Revoluții. Ca și despre fluiditatea opiniilor și opțiunilor mulțimilor, despre relativitatea perspectivelor, despre desperanta fragilitate a liniilor de demarcație dintre democrație și căderea în tiranie.

Încă și mai interesant e faptul că, înaintea, de pildă, a unui istoric de anvergura lui François Furet, cel care și-a consacrat o viață studiului Revoluției Franceze și, mai apoi, deslușirii resorturilor sfârșitului iluziei comuniste, Georg Büchner a intuit că ceea ce s-a întâmplat în Franța între 1789 și 1794 nu poate fi privit ca un tot, ca un bloc fără fisuri. Din contră.

Marele regizor Max Reinhardt are meritul de a-l fi descoperit pe Büchner în ipostaza lui fundamentală de dramaturg. El a fost cel care a montat mai întâi la Berlin (1927) și apoi la Viena copleșitoarea frescă a luptei, răsturnărilor de situație, a modificărilor de percepție, a schimbării, devorării și auto-devorării liderilor, a suspiciunilor, a comploturilor, a faptelor ascunse, a manipulărilor obscure reprezentată de „Moartea lui Danton”.

La noi, îi revine lui Liviu Ciulei calitatea de a fi dat în 1966, pe scena de la Teatrul Bulandra o monumentală versiune scenică a acestei capodopere (da, știu sunt subiectiv, însă mie mi se pare că „Moartea lui Danton” se situează, din punct de vedere valoric, și peste „Leonce și Lena” din 1836, și peste „Woyzeck”, scrisă un an mai târziu), un alt spectacol de referință fiind cel montat în 2009, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Adică exact acolo unde, în ultima decadă a lui noiembrie, am văzut, cu ocazia celei de-a XVIII-a ediții a Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, montarea dată scrierii lui Büchner semnată regizoral de Nuno Cordoso, în decorul lui F. Ribeiro, de la Teatrul Național din Porto. O montare, o spun de la bun început, mai degrabă generatoare de întrebări și de rezerve decât de satisfacții.

Prima obiecție. În opinia mea, spectacolul suferă de prea multă literatură, e subminat de excesiv de multa îngăduință arătată formulei totuși învechite a teatrului bazat pe zicere, pe spunere, pe argumentație verbală. Cea de-a doua ține de inconsecvența viziunii, ca și de imposibilitatea impunerii unei suprateme. Secvența întâi a spectacolului, aceea în care îi vedem în costume civile, contemporane, pe capii Revoluției, vorbind, contrazicându-se într-un amestec sonor obținut dintr-o foarte bună alegere a unor fragmente din „Musica ricercata” a lui György Ligeti și o suită de alte interferențe sonore e de natură să ne ducă cu gândul că regizorul Nuno Cardoso ar fi optat în favoarea unui transfer al faptelor din piesă într-o țară latină, poate chiar în Portugalia, care are ea însăși experiența dictaturii. Mai departe, nici vorbă despre asta. Contemporaneizarea însăși mi se pare una de suprafață, dacă nu cumva chiar de prisos. Decorul (îl semnează, cum spuneam, F. Ribeiro) lasă senzația de déjà vu. Un zid imens, etajat, fisurat, cu câteva ventilatoare încastrate. Doar la final (care mi se pare a fi cu adevărat inspirat, o reușită) aflăm și explicația. E vorba despre sugerarea ghilotinei căreia îi cade victimă Danton și, în fine, abandonul tragic, sfâșietor al lui Julie (de semnalat un moment de perfomanță al actriței Mafalda Lencastre), cea care este silită să salute Restaurația Monarhiei.

Tot la capitolul reușite înregistrez recursul la superba muzică a lui Johann Strauss, adică a valsului-emblemă „Dunărea albastră” care capătă aici valențele unui fel de „Danse macabre”. De semn al iminenței morții. Interpretul lui Robespierre (Nuno Nunes) mi s-a părut a fi  mult prea plângăcios, lipsit de pregnanța necesară, în vreme ce  Albano Jerónimo, cel căruia i s-a încredințat rolul titular este de la un cap la altul al spectacolului în mod evident defavorizat de luminile proaste. Care nu ne îngăduie nici măcar o clipă să îi vedem chipul și, mai ales, trăirile. Cam fără pregnanță și fără note personale și celelalte roluri. Păcat.

Teatrul Naţional din Porto

„Moartea lui Danton” de Georg Büchner

Regia: Nuno Cardoso

Decorul: F. Ribeiro

Costumele: Nelson Vieira

Dramaturgia: Ricardo Braun

Asistent de regie: Nuno M. Cardoso

Light design: José Álvaro Correia

Design sonor: João Oliveira

Video: Fernando Costa

Emisie vocală şi dicţie: Carlos Meireles

Mișcarea scenică: Elisabete Magalhães

Producător: Maria João Teixeira

Producător executiv: Alexandra Novo, Mónica Rocha

Distribuţia:

Lacroix / Soldat / Un cetăţean / Deputat al Convenţiei Naţionale: Afonso Santos 

Danton: Albano Jerónimo 

Hérault-Séchelles / Un tânăr gentilom / Un cetăţean / Deputat al Convenţiei

Naţionale: António Afonso Parra 

Lucile, soţia lui Simon / Adelaide / Thomas Payne / Membru al Comisiei pentru

Siguranţa Publică / Deputat al Convenţiei Naţionale: Joana Carvalho 

Camille Desmoulins / Deputat de Lyon / Un cetăţean / Deputat al Convenţiei Naţionale: João Melo 

Julie / Deputat de Lyon / Eugénie / Billaud-Varennes / O femeie / Deputat al Convenţiei Naţionale: Mafalda Lencastre

Doamna de la masa de joc / Rosalie / Barère / O femeie / Un cetăţean / Deputat al Convenţiei Naţionale: Margarida Carvalho 

Marion / Şansonetista / Laflotte / O femeie / Deputat al Convenţiei Naţionale: Maria Leite 

Philippeau / Legendre / Dillon / Un gentilom: Mário Santos 

Robespierre / Doamna / Comerciantul / Temnicerul: Nuno Nunes 

Simon / Hermann / Deputat al Convenţiei Naţionale: Paulo Calatré 

Saint-Just / Un cetăţean / Un gentilom / Şoferul: Rodrigo Santos 

Paris / Collot d’Herbois / Un cetăţean / Un tânăr gentilom: Sérgio Sá Cunha

Data reprezentației: 23 noiembrie 2019