Monologul este cel mai râvnit fragment dintr-un rol. Mulţi actori, imediat ce primesc scenariul, caută printre pagini pasaje neîntrerupte de alte replici, în care personajul lor să se poată desfăşura de-a lungul şi de-a latul talentului. La fel de mulţi actori consideră monologurile drept punctele lor de maximă intensitate dintr-un spectacol; cele mai cărnoase şi ofertante prilejuri de a da măsura artei lor. În mod paradoxal, pe cât de dorite sunt de actori, pe atât de complicate sunt pentru regizor. Atunci când ai în scenă un moment de câteva minute în care un om vorbeşte singur trebuie să îl mişti cumva, să îl animi pentru a nu deveni plictisitor. Există cazurile cu adevărat fericite şi destul de rare în care bogăţia textului în sine şi interpretarea actorului să nu mai aibă nevoie de nimic în plus. Dar, atunci când această întâlnire nu se întâmplă, e nevoie de ajutor pentru ca vorbele multe să nu plictisească.

Dragoş Galgoţiu a mizat tocmai pe această forţă a structurii monologale atunci când a realizat scenariul spectacolului său „Nevermore” de la Teatrul Mic, inspirat din scrierile lui E.A. Poe. Lumea fascinantă a tenebrelor şi a umbrelor materializate din ceaţa nopţilor misterioase e adusă pe scenă prin povestea dublului asasinat bizar al doamnei şi domnişoarei L’Espanaye (Ioana Pavelescu şi Irina Rădulescu) spusă pe rând de mai mulţi martori, ascultată şi descifrată de taciturnul domn Auguste Dupin (Tudor Aaron Istodor) şi E.A. Poe însuşi (Vlad Logigan). Aproape că nu există dialog în acest lanţ de mărturisiri. Întreaga acţiune trebuie redată prin putere de a stârni imaginaţia spectatorilor a celor care spun cum una dintre victime a fost găsită pe horn şi alta azvârlită de la etaj în grădină.

Decorul imaginat de Dragoş Galgoţiu creează un spaţiu larg de desfăşurare care conferă cumva o ramă şi totodată respiraţie imaginilor foarte sugestive create prin coregrafia Vavei Ştefănescu şi costumelor semnate de Lia Manţoc. Începutul spectacolului aduce cu sine o stare care ancorează atenţia în acest univers dominat de un urs împăiat imens şi un mecanism dual care pare a simboliza simbioza dintre artă şi industrializare – un bust de femeie desprins din tablourile lui Modigliani angrenat într-o maşinărie cu roţi dinţate. Primele imagini cu moartea Leonorei (Alina Petrică) cea celebră din poemul presupus autobiografic al lui E.A. Poe şi aglomerarea în crescendo cu personaje a existenţei văduvului rupt de lume, care se afundă încercănat într-un fotoliu pe care abia spre final îl va părăsi au vigoare şi intrigă; eşti curios să descoperi cine sunt aceste figuri bizare şi ce poveste tristă ascund. După acest lung incipit mut, E.A. Poe, prin rolul său de narator omniscient, stabileşte rama acestor întâmplări stranii. Vlad Logigan, cu o voce şuierată ca de şoaptă timbrată, ne spune unde suntem şi cu cine urmează să facem cunoştinţă, apoi recită versurile poemului care dau titlu spectacolului, ca pe un refren de demult, mai mult sau mai puţin util sau necesar în tot contextul scenariului, dar foare recognoscibil.

Toate elementele pregătitoare, aceste coperţi create concentric, cu femei mutilate ce defilează în cadenţă amintind ca într-un tribut de „Clasa moartă” a lui Kantor şi un Bărbat cu ziare (Petre Cheregi) care aduce veşti ieşind dintr-un dulap, destul de previzibil de altfel, care te duce cu gândul la lumea vorbită pe dos dintr-un serial cult semnat David Lynch, toate acumulările culturale aproximativ derutante care pulverizează pistele de decodare ale intenţiilor regizorale până în acest punct îşi au farmecul lor şi creează un orizont de aşteptare pluristratificat ce aşteaptă a fi lămurit. Din toată această bogăţie de propuneri, însă, prea puţine se împlinesc. Odată cu derularea şirului de şapte monologuri care descriu unghiurile subiective ale celor care au văzut sau auzit câte ceva în noapte odioasei crime duble, suntem puşi în situaţia de a asculta şapte actori spunând cu vorbe multe aproape acelaşi lucru, evident cu detaliile specifice personajelor interpretate. Iar calitatea ascultării din sală variază în funcţie de carisma şi puterea de convingere a fiecărui actor în parte. Unii dintre ei şi-au găsit câteva puncte de sprijin, care să le facă mărturisirea interesantă.

Alexandru  Voicu (Jules Mignaud) e ajutat nu doar de alura sa pe care ştie să o speculeze, ci şi de prezenţa foarte expresivă şi plastică a Vavei Ştefănescu (Adolphe le bon) – de altfel acesta e singurul moment în care monologul e susţinut şi de o acţiune concretă şi inspirată. Ionuţ Vişan (Alberto Monani) are şansa de a-şi putea folosi umorul şi monologul său e ca o supapă în tot lungul şir de vorbe spuse egal de până atunci. Viorel Cojanu (Paul Dumas) e ludic şi îl face pe doctorul autospier să devină foarte sumbru şi inventiv, atât cât să fie interesant. Aducerea în scenă concretă a celor două victime, care părea o idee bună la început, rămâne la stadiul de imagine şocantă de dragul şocului, care îşi pierde chiar şi forţa sugestivă prin inserarea unui poem în limba engleză pe care Irina Rădulescu îl spune fără a avea o motivaţie clară sau o funcţie concretă nici în poveste şi nici pentru spectacol. Adriana Şchiopu (Pauline Dubourg), Vitalie Bantaş (Isidore Muset) şi Radu Zetu (Henri Duval) sunt primii trei care deschid şirul monologurilor, iar cadenţa vlăguită şi lipsa unor acţiuni care să îi ajute să iasă dintr-un recitativ obositor conduce la o lungă perioadă în care atenţia e pusă la încercare.

Deznodământul poveştii are calitatea de a putea fi văzut cu un minim efort de imaginaţie de fiecare spectator în parte, iar aceasta se datorează energiei pe care o aduce în scenă Ovidiu Niculescu (Marinarul). Monologul său este extrem de viu, de dinamic, implicarea sa în relatarea faptelor, emoţiile pe care le are şi le aduce în prezentul foarte concret, ritmul alert şi felul în care te face să vezi pas cu pas desfăşurarea evenimentelor sunt momentul de vârf din punct de vedere al interpretării în acest spectacol. Are nu doar savoare în felul de a povesti, ci şi un gând interior limpede care îl ajută să creeze imagini prin ceea ce spune. Urmarea unui nou monolog al unei noi victime, Marie Rogêt (Ana Bianca Popescu) care sugerează un şir de crime violente ce urmează a se petrece nu îşi găseşte efectul scontat de fals final şi rolul de puncte de suspensie al unor poveşti viitoare, ci pare o scenă grefată neinspirat pe un final care nu ami avea nevoie de nicio codiţă sau artificiu.

„Nevermore” este un spectacol în care excesele umbresc succesele, iar la ieşirea din sală sentimentele şi emoţiile sunt amestecate, la fel precum intenţiile neduse până la capăt pe scenă. Multe posibilităţi ofertante abandonate la jumătate, multe promisiuni neîmplinite şi câteva reuşite personale care rotunjesc pe cât posibil un demers destul de greoi. Rămâne povestea de groază şi demersul investigaţiei à la Sherlock Holmes care vor funcţiona mereu ca reţete de succes pentru orice spectator aflat în căutare de suspans şi fiori pe şira spinării.

Teatrul Mic

„Nevermore”

Regie, dramatizare după un scenariu de E. A. Poe, decor și coloană sonoră: Dragoș Galgoțiu

Costume: Lia Manțoc

Coregrafie: Vava Ștefănescu

Producător delegate: Alois Chiriță

Distribuţie:

Auguste Dupin: Tudor Aaron Istodor

E.A. Poe: Vlad Logigan

Pauline Dubourg, spălătoreasă: Adriana Șchiopu

Marinarul: Ovidiu Niculescu

Isidore Muset, jandarm: Vitalie Bantaș

Henri Duval, vecin, de profesie argintar: Radu Zetu

Jules Mignaud, bancher: Alexandru Voicu

Alberto Montani, cofetar: Ionuț Vișan

Paul Dumas, medic: Viorel Cojanu

Doamna L’Espanaye: Ioana Pavelescu

Domnișoara Camille L’Espanaye: Irina Rădulescu

Marie Rogȇt: Ana Bianca Popescu

Leonore: Alina Petrică

Bărbatul cu ziare: Petre Cheregi

Adolphe le bon, Urangutanul: Vava Ștefănescu