La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
Ernest Hemingway merge la vânătoare în Africa, la coride în Spania și la pescuit în Florida. Se înrolează ca voluntar în Primul Război Mondial și ca reporter în timpul Războiului Civil din Spania și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Suferă două accidente de avion, la doar o zi distanță unul de celălalt. Este internat de mai multe ori la psihiatrie, unde i se aplică terapie prin electroșocuri. De fiecare dată însă refuză internarea, spunând ca psihiatrul lui este mașina de scris Corona. A încercat de două ori să se sinucidă cu o armă din rastel, apoi, deși sedat, a vrut să sară din avion. A patra oară are ghinion: reușește.
Deși din scurta prezentare pare că Ernest Hemingway n-ar fi avut la dispoziție timp pentru alte lucruri mai importante, ei bine, nu este chiar așa. Viața lui, deși tumultuoasă, se măsoară în pașii fiecărei povești de dragoste, niște pași cadențați, apăsați, pasionali, alteori forțați, plictisiți, ezitanți. Nicicând nu a fost mai egoist ca în dragoste. Iubirea pentru o femeie interferează cu iubirea pentru altă femeie. I se alătură celei de-a doua, dar nu o uită pe prima. Cunoaște o a treia și încearcă din răsputeri să scape de a doua. Și uite așa, femeile din viața lui Hemingway îi păstrează vie pofta de a trăi, de a iubi, care nu se poate imortaliza decât într-un singur fel atunci când vine vorba de scriitori: prin scris, cu ajutorul căruia se întoarce în trecut pentru puțină liniște și singurătate.
Hadley a fost prima soție, cea pe care a iubit-o cel mai mult, uneori pentru sânii plini, părul până la umeri, rochiile cu mâneci lungi, până la glezne, alteori pentru faptul că nu purta bijuterii și nu se machia. O femeie alături de care avea un copil, Bumby, și care a învățat să iubească lucrurile pe care le iubea și el: să schieze în Austria, să meargă la picnicuri, echipată cu sendvișuri și cafea, la coride în Madrid și Pamplona sau să pescuiască pe malul râului Irati. În muzeul minții lui a rămas ea, învăluită în cele mai frumoase amintiri ale timpului petrecut împreună. Dar a apărut în viața lor Pauline Pfeiffer, o fată bogată și trufașă, al cărei motto era ,,obțin ce vreau” și căreia nu i se refuza nimic. Nici măcar iubirea.
Cum sărăcia e o boală al cărei leac sunt banii, Ernest s-a îndrăgostit de felul în care ea își cheltuia averea pe haine de lux, taxiuri și restaurante scumpe, fără să-și dea seama atunci că bogații sunt, așa cum el însuși a spus-o, o năpastă precum ciupercile care atacă roșiile. Când doi oameni se iubesc, iubirea lor îi atrage pe cei bogați, iar el și Hadley erau naivi și nu știau cum să se apere. Mai ales Ernest, care s-a luat după Pauline așa cum se ia un câine de vânătoare după oricine are o armă.
,,Îmi place să le am în preajmă. Mă stimulează, îmi dau avânt și, înainte să-mi dau seama, sunt îndrăgostit de amândouă în naivitatea mea copleșitoare. Le iubesc pe amândouă. S-ar putea să-mi aducă ghinion, dar sper să nu. Sper să putem continua așa.”
Asta îi scria Hemingway prietenului său, Scott Fitzgerald, care îl avertizase că Pauline îi va distruge căsnicia, că e un semnal de alarmă care sună de trei ori. Dar de fiecare dată când o vedea pe Hadley își spunea că mai bine murea decât să iubească pe altcineva, iar când o vedea pe Pauline, în Paris, lăsa să treacă trei trenuri, ca până la urmă să se hotărască să rămână tot la ea.
În cele din urmă, Hadley își dă seama că între soțul ei și prietena perfectă de familie e o idilă și vrea să iasă din ring până nu e prea târziu: ,,Ernest, știi prea bine că, atunci când o coridă depășește timpul alocat, i se pune punct, iar matadorul și taurul o iau fiecare pe drumul lui.” Ernest nu-i răpește demnitatea pe care ea și-o apăra atât de aspru, așa că e de acord să se despartă. Când fiul lui Bumby îl vede plângând, Hemingway îi arată o julitură mică, de pe dosul palmei drepte. Cu un ultim efort, Hadley îi întinde un bilețel: ,,Dacă Pauline Pfeiffer și Ernest Hemingway nu se văd o sută de zile și dacă, la sfârșitul acestei perioade, Ernest Hemingway îmi spune că încă o iubește pe Pauline Pfeiffer, voi divorța de Ernest Hemingway fără alte complicații.”
Deși seamănă cu o condamnare la moarte, Ernest o semnează. În timpul acestei sentințe cu suspendare o cunoaște pe Josephine Baker, o zeiță de abanos, căreia îi povestește că se simte ca într-o pușcărie uriașă, fără vizor la ușă, fără cheie, o pușcărie al cărei temnicer era chiar el. Petrece alături de Josephine clipe minunate, dar în tot acest timp speră ca Hadley să accepte dorința de a le păstra pe amândouă. Însă ea, nemaiașteptând să se scurgă timpul, și așa apăsător pentru sufletul ei rănit, îi răspunde după șaptezeci de zile, spunându-i că renunță și-i acordă divorțul. Deși asta așteptase, Ernest se simte o victimă și toată noaptea se străduiește să rămână treaz, să stea de gardă ca să nu-l părăsească sufletul, pe care cea de-a doua ei scrisoare îl rănise și mai tare: ,,Să mănânci, să te odihnești bine, să ai grijă de tine și să muncești. Cu dragoste, mami.”
Se însoară imediat cu Pauline și fac doi copii. Însă averea și superficialitatea ei nu-l mai copleșesc. Devine impotent. Nu mai suportă nici să ia masa cu soția lui. Nu-și suportă copiii. O cunoaște pe Jane Mason și face în așa fel încât să afle și Pauline, care cu greu îi semnează actele de divorț, nu înainte de a-i întoarce pe copiii împotriva lui. După ceva timp o reîntâlnește pe Hadley, dar trecutul nu e un pod pe care să te poți întoarce oricând. Nici măcar depănarea unor amintiri pline de viață nu-i poate apropia din nou, la fel cum nu justifică nici declarația de dragoste de dinainte să o lase să plece: ,,Tu ai crezut în mine în ciuda sărăciei. Hadley, vreau să știi că ești partea veridică a oricărei femei despre care scriu. Te voi căuta pentru tot restul vieții.”
În luna în care divorțează de Pauline, se însoară cu Martha, o jurnalistă globe-trotter, o corespondentă de război, mereu dispusă să meargă cu el în cele mai nebunești aventuri. Dar Hemingway nu-și dorea tocmai asta, ci o femeie căreia să-i placă să-și petreacă timpul în dormitor, nu pe teren minat. Așa că, furios, îi compromite cariera, oferindu-se el să meargă în Europa și să țină corespondența de război, iar avantajul numelui său ilustru era o ofertă prea bună ca revista s-o refuze. Așadar, Martha a fost singura dintre soții care l-a părăsit, o ofensă pentru care Hemingway nu a putut s-o ierte niciodată.
Apoi se îndrăgostește și se căsătorește cu o altă femeie, americanca Mary Welsh, o corespondentă de război a ziarului Times, care a înțeles de la bun început că, pentru a fi iubită întru totul de pretențiosul scriitor, trebuie să renunțe la cariera mult îndrăgită. Și nici nu a fost nevoie să treacă cu el prin război ca să îndure o viață plină de greutăți, din moment ce s-a aflat alături de acesta în ambele avioane care s-au prăbușit. A rezistat chiar și atunci când Hemingway s-a îndrăgostit de o italiancă de optsprezece ani. A rezistat în primul rând din loialitate, nu din iubire, pentru că această ,,mașinărie complicată și contradictorie ca Ernest” i-a salvat viața când a născut, chiar dacă doctorii l-au sfătuit să-și ia rămas-bun de la soția lui. I-a administrat chiar el plasma necesară pentru a o stabiliza, mișcând perfuzorul în sus și-n jos până a reușit să pună lichidul în mișcare.
La șaizeci de ani se împușcă. Întotdeauna moartea a fost pentru Ernest Hemingway un subiect sensibil, iar faptul că fusese acuzat de atâtea ori că o curtase îi stârnise o reacție puternică. A studiat-o ca pe o prostituată frumoasă, de la care s-a ales cu o boală incurabilă. Pentru scriitorul care a iubit viața atât de mult, moartea a fost doar o nouă și ultimă cucerire.
