„Yonkers”, o coproducție unteatru cu Teatrul „Nottara”, este un spectacol despre cum se poate purifica cathartic trecutul, prin asumare și curaj.

Acțiunea se petrece în orașul Yonkers, statul New York. Neil Simon plasează acțiunea în vara anului 1942 și în piesă se specifică destul de clar că bunica a sosit cu familia în Statele Unite cu 35 de ani mai devreme; spectacolul însă lasă mai vagă coordonata temporală; ce înțelegem este că bunica a scăpat de ororile naziste, deci ne aflăm undeva, prin anii ’50.

Cei doi frați, Arty și Jay, adolescenți de treisprezece și paisprezece ani, se află în vizită la bunica lor, pe care o văd arareori; poate o dată pe an. În zăpușeala de miez de vară, cei doi băieți se simt inconfortabil în sacourile lor elegante, se plictisesc așteptându-și tatăl care vorbește separat cu bunica lor, așteptând nerăbdători să plece. Apoi brusc află că tatăl lor e nevoit să își caute de lucru într-un alt stat, ca să-și poată achita datoriile adunate pentru tratamentul mamei lor, care între timp a murit. Neavând unde să meargă, copiii n-au de ales, trebuie să rămână acolo, pentru cine știe cât timp. Pe deasupra, tot ei trebuie să-și convingă bunica să îi primească, fără prea mult succes. Iată începutul piesei, pe parcursul căreia se desfac fire, se leagă la loc și în final are loc o dezlegare. Asumarea a tot ce nu ne dorim, creează premisele înfruntării și confruntării. Iar dezlegarea prin curaj modifică țesătura relațiilor întregii familii.

Absența iubirii naște monștri

Bunica, personaj central în piesă, a emigrat în State cu familia din Berlin și, pentru a supraviețui și a nu mai suferi, s-a făcut dură ca oțelul, nepermițându-și nici cel mai mic sentiment sau umbra vreunei emoții. Deși nu e mânată de aroganță, nici de mândrie, comportamentul ei devine abuziv, pe măsura rănii sale lăuntrice, fiind caracterizat de furie, dispreț și violență psihică excesivă, care dau naștere la sentimente de umilire și de rușine în copiii ei. Victima devine, fără să-și fi propus, călău.

Rana naște la rândul ei răni: Bella este puțin slabă de înger, refugiindu-se în universul ei labil emoțional (lumea spune că e retardată), unchiul Louie alege să fie un dur în lumea interlopă, devenind mafiot; Gert are probleme de comunicare, neputând să termine o frază, în prezența mamei, fără să nu se sufoce; Eddie, tatăl băieților, este prea emotiv, incapabil să devină autonom, să devină stăpân al propriei sale vieți, tată al propriilor copii. Prea încărcate de această povară psihică, personajele se mișcă în cerc, la nesfârșit.

Oarecum ironic, bunica, ajutată de Bella, ține o cofetărie. Cofetăria Kurnitz. Dulcele ca substitut al iubirii.

Spectacolul se joacă în barul de la unteatru, transformat în cofetărie. O anumită stare de frustrare este reușit indusă spectatorilor, prin nenumăratele prăjituri apetisante, înșiruite pe mese. Trebuie să trăim împreună cu ei acea stare tabu total, pentru a îi înțelege cum e să ți se refuze și să consimți să îți refuzi ceva esențial. Și iubirea, și substitutul ei, dulcele.

În acest peisaj familial traumatizat, cei doi băieți sunt normali, inocenți. Se mișcă la început puțin stângaci și speriați, însă simpla și fireasca lor prezență inspiră, încurajează, schimbând subtil relațiile dintre membrii familiei și, încet, configurația întregului sistem.

Prezența lui Jay și Arty o face pe Bella să-și adune curajul de a-și înfrunta demonii – mama, spaimele – pentru a își crea premisele propriei vieți. Este singura care are curajul de a încerca să modifice tiparul. Și, cu toată fragilitatea ei, reușește. De fapt, tocmai prin fragilitatea ei plină de blândețe sparge armura de apărare a mamei. Pentru că sub aparenta ei nerozie se află o ființă însetată de adevăr și de iubire. Ea propune demersul dureros și lent nu al normalității, ci al normalizării. Al vindecării împreună. Pas cu pas.

Zăpușeala verii, dogoarea iubirii – între concretețe și aspirație

Andreea Vulpe a montat cu mult rafinament spectacolul, care este frumos articulat și plin de magie. Pentru a da rotunjime piesei, conferindu-i o anume simetrie a corespondențelor, regizoarea a ales două repere, aparent asemănătoare, dar pe paliere diferite, ca două pietre de kilometraj, dacă vreți, ale unui nevăzut drum parcurs: piesa începe cu zăpușeala toridă de miez de august și se încheie cu primele acorduri din Summertime-ul lui Gershwin. De la o vară la alta. De fapt, de la vară concretă la căldura iubirii, care pune capăt iernii vrajbei lor. Insuportabila zăpușeală, reală, devine la final dorință impetuoasă, ardoare de a simți căldură sufletească – iubirea, în nenumărate forme:  atingere, zămislire, împărtășire; de a iubi și a fi iubit.

„Îi zice muzică, mamă”, spune Bella dând drumul la radio, și când mama îl închide, mai puțin aspru ca până atunci, ea începe să cânte, continuând melodia, hotărâtă și cu multă limpezime. Cu limpezimea dată de calea blândeții ferme. Alex Popa și Sandra Ducuță au interpretat cu mult umor, candoare și multă prospețime rolul celor doi adolescenți, Jay și Arty, revolta, disperarea, dorul lor de ducă și nevoia de a aparține undeva, și felul în care această experiență îi face să crească lăuntric, nu doar să supraviețuiască.

Cristina Juncu joacă cu mult talent rolul mătușei Bella, redând nuanțat complexitatea personajului pe care-l interpretează, explorând emoțiile puternice ale acesteia. Bella, care la început pare puțin neghioabă, se dezvăluie de-a lungul piesei, cu toate nebănuitele ei resorturi interioare de ființă, care își caută autonomia și care, prin intenție și comunicare, sparge tiparul familial al suferinței.

Mihaela Trofimov aduce o interpretare memorabilă în rolul bunicii glaciale, evreica necruțătoare traumatizată, care din prea multă fragilitate, a ajuns să se identifice cu propria-i cruzime. Jocul ei este puternic, o adevărată prezență scenică. Totodată, dramatismul interpretării sale face un reușit contrapunct cu umorul ce se naște din comicul lingvistic, puternic accentuat în spectacol, al felului în care vorbește personajul, uneori de neînțeles, presărat cu multe cuvinte germane și neconcordanțe de număr și gen.

Bine susținut este și rolul Mihaelei Subțirică – maturitatea gravă, feminină și demnă, de o nemărturisită disperare, cu care a interpretat rolul mătușei Gert.

Lui Vlad Bălan rolul lui Louie i-a venit ca o mănușă, a interpretat un gangster ca în filme. Este versatil, bășcălios, șarmeur, dar în clipa confruntării redevine copil.

Andrei Radu a interpretat cu multă sensibilitate rolul tatălui, iar între actori s-a simțit o puternică energie, omogenă, armonioasă, fluid, frumos jucată. Spațiul de joc alungit al barului, dreptunghiular, creează o intimitate aparte întregului spectacol, în care spectatorul se simte și spectactor, prin participare, iar scenografia și luminile contribuie la accentuarea stării de magic.

Avem nevoie de povești bune, bine spuse. Iar „Yonkers” este o poveste admirabil spusă, un spectacol care merită văzut.

Unteatru și Teatrul „Nottara” București

YONKERS

Lost in Yonkers de Neil Simon

Regia, adaptarea și ilustrația muzicală: Andreea Vulpe

Traducerea: Cristina Juncu

Scenografia: Cristina Milea

Asistență de regie: Mădălina Mihai

Distribuția:

Arty: Sandra Ducuță

Jay: Alex Popa

Eddie: Andrei Radu

Bella: Cristina Juncu

Bunica: Mihaela Trofimov

Louie: Vlad Bălan

Gert: Mihaela Subțirică