Printre semnatarii Chartei 77 se aflau și Nika Brettschneider și Ludvik Kavin. Unul dintre actanţii principali ai mișcării disidenţilor împotriva regimului comunist, pentru respectarea drepturilor omului în Cehoslovacia era Vaclav Havel, ulterior arestat. Brettschneider și Kavin aleg un trai mai bun într-o ţară vestică, drept care se refugiază la Viena, unde fondează Theater Brett în fostele spații ale fabricii de mobilă Ludwig. În ianuarie 2019, regizorul și actorul Jakub Kavin − fiul lor, care avea doar doi ani când familia a cerut azil în capitala austriacă − preia spațiul, îl renovează și îi schimbă denumirea în Theater Arche. Producția inaugurală IMPACT −O piesă de sport (ANSTOSS), la care Kavin junior semna textul și regia, s-a bucurat de un asemenea succes, încât a fost nominalizată pentru Premiul Nestroy. De aproape un an teatrul nou funcţionează numai din vânzarea de bilete și din veniturile obţinute din închirierea sălii pentru alte companii teatrale. Cu toate că nu beneficiază de nicio subvenție reușește să supravieţuiască cu brio în peisajul teatral bogat vienez. Misiunea sa este semnificativă: Theater Arche se dorește a fi un teatru „fără bariere“, din care „nimeni nu este exclus“.

În luna noiembrie a avut loc premiera celei de-a doua producţii proprii a teatrului. Jakub Kavin s-a dedicat jubileului împlinirii a trei decenii de la căderea Zidului Berlinului. La baza spectacolului intitulat în mod simbolic Zidul (Mauer) se află piesa omonimă a tânărului autor austriac Thyl Hanscho, student la renumita universitate Max Reinhardt Seminar, secţia regie. Însă Kavin, care semnează dramaturgia și regia spectacolului, nu se limitează numai la evenimentul istoric petrecut în 9 noiembrie 1989. „Este o călătorie teatrală prin lumea întreagă, din fosta Europă de Est prin China, până la granița dintre SUA și Mexic“, spune regizorul. Scenelor „minunate ale piesei care expune absurditățile excluderii“ le sunt adăugate mai multe relatări autobiografice precum, printre altele, a unor migranți din America Latină, ale lui Vaclav Havel și Jürgen Fuchs (cel din urmă, un scriitor german, activist pentru drepturile civile și reprezentant al opoziției în RDG). Textul rezultat este un colaj tulburător. Ideea de bază a punerii în scenă face referire la experiențele globale ale refugiaților, detașându-se astfel de contextul concret al fostei RDG.

@Jakub Kavin

La fel de impresionantă este și distribuția aleasă de Kavin. Cei zece protagoniști vorbesc șase limbi native diferite: germană, maghiară, japoneză, farsi, cehă și poloneză. Folosirea unui astfel de ansamblu multilingvist de actori poate crea confuzie chiar la începutul spectacolului. Cu toate acestea, în ciuda absenței supratitrării, contextul este dezvăluit prin afinitatea destinelor individuale. Lucrarea colectivă se deschide cu unele aspecte ale represiunilor petrecute în RDG. Un gardian al unei închisori care lovește cu bastonul în grilajul tribunelor provoacă piele de găină în rândul spectatorilor. O persoană este proptită de perete, percheziționată și chestionată cu suspiciune, deoarecedevenise un pericol pentru bunăstarea statului după ce folosise expresia „faux pas“. Sunt amintiri triste pentru cei care și-au petrecut o parte din viață în perioada comunistă, precum subsemnata. La atmosfera apăsătoare, încărcată de teamă, contribuie și amenajarea spațiului și costumele (Erika Farina). O parte din pereții sălii sunt acoperiți de sârmă (ghimpată), pe o latură se întrevăd cărămizile unui zid. În fundal se află trei uși ce reprezintă căile spre o viață mai bună, împodobită cu baloane colorate. Costumele sunt simple, sumbre, în două culori: bej și negru sau negru și albastru deschis.

Scene de dans se împletesc cu monologuri și dialoguri într-o perfecțiune desăvârșită. Un rol semnificativ îl joacă și partea sonoră, muzica interpretată live de Tom Jost și Bernhardt Jammernegg contribuind la destinderea atmosferei. Printre coșmarurile opresive, unul dintre momentele fericite este videoclipul ce documentează căderea Zidului Berlinului. Lumina se schimbă, capătă o tentă de roz și violet. Această imagine plină de speranță este însă trecătoare. La scurt timp scena este inundată de un albastru oceanic, ce evocă în mod deliberat asociații cu Marea Mediterană plină de cadavre ale migranților zilelor noastre. Simbolică este și imaginea unei perechi, o ea și un el cuprinși de aceeași haină albă, care hotărăsc soarta unei familii de sirieni a cărei femeie însărcinată este pe cale să nască. Dialogul purtat în limba maghiară pe fundalul gemetelor necontenite ale viitoarei mame este deopotrivă ironic și terifiant. Iar în tot acest timp, poziția mâinilor celor doi „judecători“ iau forma unei inimi −o trimitere cu caracter de simbol la ținuta mâinilor Cancelarei Germaniei Angela Merkel. Până la urmă azilul le este acordat. Într-o altă scenă, Jakub Kavin și Ivana Veznikova, cea din urmă imobilizată din naștere într-un scaun cu rotile, poartă un dialog despre experiențele lor – reale! – legate de emigrarea în Austria. Este poate cel mai emoționant moment al spectacolului.

„Zidul” îmbină cu iscusință și cu mult tact realul și fictivul. Toți actorii interpretează mai multe roluri, fiecare având prin propria biografie aportul lor la realizarea spectacolului. Jakub Kavin este interesat atât de granițele fizice pe care unii dintre protagoniști au fost nevoiți să le traverseze, cât și de „zidurile psihologice“ pe care mulți dintre actori s-au străduit să le depășească. De altfel, în caietul program foarte consistent se pot citi eseuri scurte autobiografice ale celor zece. Sunt experiențe comune și, totuși, povești diferite. În doar nouăzeci de minute cât durează spectacolul, o paletă largă de bariere devin vizibile. Jakub Kavin confruntă însă publicul cu „inaudibilul“. În mod interesant, ceea ce nu poate fi perceput într-o altă limbă decât germana devine inteligibil din punct de vedere emoțional. O provocare încununată de succes!