Singurătatea e atunci când în noi se face întuneric. Singurătatea e un strigăt fără ecou, un mesaj fără destinatar sau burta unei balene. Odată ce te naști, ești condamnat la viață. Odată ce trăiești, ești condamnat la moarte. Între viață și moarte există un șir lung de singurătăți, de sincope, de finaluri. De finaluri fără un început clar. De câte ori trebuie să ne naștem ca să nu ne scape nimic? Cine e omul în raport cu singurătatea lui? Ce se întâmplă la miezul nopții când expiră o conservă? Când expiră singurătatea?

,,Iona” de Marin Sorescu, în regia lui Gabor Tompa, se joacă pe scena Teatrului Nottara (coproducție cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și aduce înaintea publicului o nouă interpretare a poveștii pescarului singuratic care a fost înghițit de balenă, o interpretare care la rândul ei o înghite pe cea primară și o mai naște o dată. Din distribuție fac parte Gabriel Răuță, rol titular, și Cristina Juncu, într-un rol-apendice, Echo, ce poate fi pe rând alter-egoul lui Iona, glasul pescarilor, burta balenei sau vocea rațiunii. Cu o scenografie puternică, sugestivă în simplitatea ei, Carmencita Brojboiu dă viață lumii din burta balenei, cu tot ce are ea mai mizerabil și mai dosit: o roată, plastic, bucăți de lemn, bocanci, și, văzând acest decor, te întrebi: asta e lumea reală, asta am lăsat noi în urmă? Totodată, tragicul se împacă bine cu umorul prin muzica Adei Milea, care vine și completează textul poetic prin nuanțe originale, simbolice, ajutând astfel la crearea unui univers aparte, bogat în semnificații, provocator.

Plecând de la textul lui Marin Sorescu, scris în perioada comunistă, unde orice evadare, în fapt, conducea spre o nouă închisoare, Gabor Tompa extrapolează și aduce discuția în sfera artelor, întorcând lupa spre condiția artistului și negociază astfel noțiunile de libertate și creație, acordate încă din deschiderea spectacolului la cântecul valurilor, la neliniștea mării. De la început, intenția regizorală își impune punctul de vedere și aduce elemente care vin în continuarea textului și alcătuiesc un nou univers: zbuciumul, îndoiala, credința, necredința, autonomia, disperarea, ironia, toate devin laitmotive, toate sunt ascunzișuri ale suferinței artistului, care trăiește și creează doar sub mirajul libertății. Actorul Gabriel Răuță nu există pe scenă doar recitând un text cunoscut, poate nu neapărat citit, dar măcar des amintit, nu e doar pescarul rătăcit în burta balenei, ci însumează în interpretarea lui deopotrivă omul și artistul, credinciosul și necredinciosul, trădătorul și trădatul. Iona ajunge în burta balenei și-și ironizează condiția, se contrazice, nu știe dacă el e cel captiv sau cel care cândva s-a crezut liber.

@Mihaela Marin

Aici, distanțarea brechtiană, atent asumată regizoral, presupune, de fapt, o adâncă interpretare, o profundă întoarcere. În subsolul textului, prin ironia personajului care-și râde și-și plânge propria condiție, prin intervențiile muzicale, acele song-uri care fragmentează iluzia, Gabor Tompa îi cere spectatorului să fie prezent, să fie activ, după care îl aruncă în aceeași plasă, a emoției, a tragediei cu toate valențele ei. Imediat ce se obișnuiește cu discursul, spectatorului îi este taxată comoditatea oferită de text, atenția nu mai are timp să alunece în capcanele line ale cuvântului. Ni se vorbește despre omul modern, ale cărui acțiuni îl conduc toate spre alte și alte închisori, cenzuri mascate sau drumuri înfundate, deși libertatea și democrația sunt noțiuni deja tocite azi pe buzele noastre.

Doar că aceste scene nu sunt susținute cu forță până la final. În fața noastră se rotesc rând pe rând problematici actuale, întrebări fără răspuns, răspunsuri fără ecou, care uneori rămân doar niște picături geniale, care nu au avut timpul necesar să se decanteze în contextul spectacolului. Apare ,,Muza” lui Brâncuși, care se naște din pământ și se întoarce în pământ și nu în deplina ei unicitate, ci în toate formele pe care le-ar fi putut lua până să atingă perfecțiunea creației, dar acest nou culoar, doar sugerat, nu reușește întru totul să-și fixeze semnificația atât de puternică, densă și oportună, de altfel. Suntem lăsați să vedem obiectul, ,,muza” fiind aici scrijelită într-un impuls artistic cu un cuțit, să-l recunoaștem, dar în același timp ne devine străin, nu apucăm să ne asumăm complexitatea trimiterilor, diversitatea referințelor, valențele interpretărilor.

Gabriel Răuță intră în jocul regizoral, și-l asumă și îl mai naște o dată pe Iona sub un chip universal, care împrumută suferința zilelor noastre, îl trage la răspundere pe Dumnezeu, îl înfruntă doar ca să și-l apropie iar, își strigă îndoielile și, nu în ultimul rând, nu lasă să-i scape ironia sau autoironia. Singurătatea pescarului, care în loc de pești uneori prinde doar nori, capătă în interpretarea lui nuanță, o altă substanțialitate, iar jocul curat, inconstant, cască în burta balenei noi sensuri: artistul face din cuvânt o nouă armă, frământările lui prind glas, zdruncină grătarul care ar trebui pus la intrarea în orice suflet, iar chinul lui și, totodată, entuziasmul naiv, dulce reușesc să funcționeze împreună și să dea culoare personajului. Doar micile exagerări sau emfaze, atunci când pe scenă vedem un actor care încearcă să-și reculeagă forțele, să-și cheme înapoi personajul, slăbesc unele momente-cheie, cum ar fi discursul cu gemenii care urmează să se nască, o creație căreia îi este grăbit ritmul, căreia i se reped semnificațiile inerente.

@Mihaela Marin

Pe de altă parte, Cristina Juncu, acest Echo cameleonic, nu are o interpretare ,,fierbinte”, ci mai degrabă găsește vocea sigură a celui fără vină, fără consecințe, fără păcat, poate să țipe, să râdă sau să îngâne. Gama de sunete (sunetul mării, glasul suferinței, râsul mirajului, evidența adevărului: haț, te-am prins) completează o muzică originală, semnată de Ada Milea, fără de care peisajul nu ar fi fost complet. Intervențiile respectă întru totul convenția și, la intervale regulate, potrivite, spectatorii sunt treziți din amorțire, li se cere imperios atenția. Iar versurile Adei conferă umor și zâmbet spațiului în care cu toții ne simțim atât de pierduți uneori, fiecare în exilul lui.

În regia lui Gabor Tompa, Iona adună în el toate contradicțiile, încearcă mereu marea cu alt deget și întotdeauna descoperă altceva. Închisoarea infinită devine mama imensă și bună, care le conține pe toate mamele din lume, iar această metaforă nu rămâne închisă în text, ci capătă rând pe rând alte straturi, alte învelișuri, până când artistul rămâne gol și-și arată teama, îndoiala, disperarea. Într-o montare originală, pretențioasă, ,,Iona” este un spectacol dens, complex, provocator, extraordinar gândit, dar nu extraordinar calculat. Fiindcă farmecul și sclipirea cu siguranță există, dar se află sub multele straturi de idei care îl împiedică să fie genial, care-i dezechilibrează coerența.

Teatrul Nottara și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

„Iona” de Marin Sorescu

Regia: Tompa Gábor

Muzica: Ada Milea

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

Iona – Gabriel Răuţă

Echo – Cristina Juncu