Întâmplător (cel puțin până la un punct), premierele din această toamnă ale Teatrului de Stat din Constanța au destule în comun: dramaturgi englezi – Shelag Stephenson pentru „Memoria apei”, Jack Thorne pentru „Lasă-mă să intru”, chiar dacă în al doilea caz britanicul dramatizează romanul suedezului John Ajvide Liondquist –, regizori din generația de 30 de ani (Vladimir Anton și, respectiv, Vlad Cristache), conținutele povești de dragoste – ratate ori cu perspectiva ratării, dar nu mai puțin avide – și apa. Firește, nu doar a mării din vecinătate. Apa care, chiar dacă nu se face sânge, constituie în procent covârșitor ființa, cu tot cu sevele și amintirile ei, devenindu-le suport pentru o existență fără termen final. Moartea ca garanție a supraviețuirii devine un alt punct comun al celor două spectacole, fie cea a mamei din „Memoria apei” (supraviețuirea familiei, supraviețuirea memoriei), fie – când nu e justițiară – a ghinionistelor victime din preajmă, condiție a eternității lui Eli.

Dacă „Memoria apei” este o comedie de structură clasică, aș zice – pornind, în definitiv, de la cele „Trei surori” cehoviene –, „Lasă-mă să intru” este pe alocuri una neagră, pe un schelet horror, dar trimițând prelungiri către acoperirea tematicii la zi, de la bullying la homosexualitate, de pildă. Totuși, axa celor două spectacole e iubirea sub semnul eșecului suportat la zi ori pe cale de a se naște. Surorile englezoaice fie trăiesc o dragoste în crepuscul (Teresa cu obsesia ei homeopată și o a doua căsnicie deja alunecată în sastisire), fie una frustrantă prin parțialitatea prezenței partenerului (Mary), fie abia încheiată brusc și de la distanță (Catherine); vampirița (bănuiesc că acesta este femininul, nu aș vrea să fiu acuzat de sexism în relația cu urmașele lui Bram Stoker) veșnic adolescentă Eli inevitabil vede fanându-se orice iubit, ca un alt soi de Midas. Morala ar fi bucuria clipei, unică modalitate de menținere fără termen limită a acesteia, fie și cine știe unde, sub numărul lui Avogadro (Tereza vă poate explica mai bine).

Scenografic, cheile celor două spectacole sunt, în „Memoria apei” umbrele care trec pe fundal (cea dinamică, a fetei pe bicicletă, în primul rând), în „Lasă-mă să intru” copacul-candelabru sub rădăcinile căruia se deapănă povestea. Totul trece, totul curge, pe de o parte, totul e imuabil în datul ancestral și perpetuu al firii, pe de alta. Ambele concepte sunt valabile în cele două situații scenice. Pentru primul spectacol, Maria Miu creează un decor realist, sugerând o perspectivă a labirintului cu fâșiile albe din planul doi, pentru spectacolul lui Vlad Cristache, Mădălina Niculae și Andreea Tecla imaginează o suprafață-câmp de luptă, cu spectatorii pe cele două laturi longitudinale, la un capăt fiind structura metalică a ludicului și a sacrificiului, în același timp, la celălalt două rânduri suprapuse de fișete metalice multifuncționale (extrem de inteligentă soluție!).

În spațiul de joc astfel constituit, prezența actorului e fundamentală în individualizarea detaliată a personajelor: Teresa (Dana Dumitrescu), sora cea mare (Olga lui Cehov, nu mai puțin cu vocație educativă pe scena constănțeană, nu mai puțin încărcată erotic prin străfundurile ființei, aici sprijinită însă de Frank, soțul ei, pe care Liviu Manolache îl transformă cu șarm într-un stoic sastisit, cu o cutumieră mecanică a reacțiilor), instrumentând nebunia reîntâlnirii până la monologul memorabil din actul al doilea; Mary (Alina Manțu), sora mijlocie (variantă  a Mașei, amantul ei Mike – Andu Axente –, fiind însă un Verșinin decăzut la rang de Kulîghin căruia i-a dat prin cap, cine știe de ce, gândul adulterului), medic obsedat de cariera-unealtă de obturare a canalelor prin care realitatea iubirii part-time ar putea fi recunoscută și asumată; Catherine (Georgiana Rusu – o Irină lăsată baltă nu tragic, ci ca reflex al mediocrității unui bar iberic), fata cea mică (a deja trecutului în lumea umbrelor împărat-tată), dansatoare prin Spania (pe unde și-a clădit castelul de nisip al iubirii), exploziv adolescent întârziat (niciodată nu am priceput opțiunea narațiunilor de la „Sarea-n bucate” până la „Regele Lear”, pentru măsura în toate, înțelepciunea și, pe cale de consecință, pentru ghinioanele fetei celei mici – cel puțin aici, împletirea între haz și năduf pare mai plauzibilă).

@Adi Bulboacă

Cu „Lasă-mă să intru” (în ludicul adolescentului Oskar?, în destinul acestuia până la urmă vesel și justițiar perturbat?), gradul de complexitate simbolică este augmentat. Suntem într-un parcurs al iubirii ca luptă cu moartea, care vine din străfundurile lumii. Deschiderea e dură (uciderea primei victime – dar… „datina și mila sunt deșarte”, nu-i așa?), nu mai puțin exercițiile de bullying ale lui Jonny (Ștefan Mihai) și Micke (Florin Aioane). De partea ceastălaltă, Hakan, asasinul tandru și muncit de soartă (Iulian Enache construiește cu migală, tragic, un Sisif al cărui munte e dragostea cu împovărătoare limite temporale pentru ființa ieșită din regulile trecerii vremii) și Mama lui Oskar (Luiza Sarivan – în dublu rol cu Mirela Pană –, care desenează o ființă chinuită de lipsa de noroc și de propria sensibilitate șubredă, care cheamă la solidarizare). Dacă în „Memoria apei” Tatăl e prezent doar în efigie, gravat diferit în amintirea fetelor, acum apare în triplă postură: cel real (Dan Cojocaru) al lui Oskar, absență insidios traumatică, gay evazionist; cel de substituție, profesorul de sport (Liviu Manolache care susține și rolul polițistului), de un optimism amical, calm, voios, naiv; în sfârșit, Tatăl-frate-soț-amant plăsmuit din carne perisabilă, moștenire inconștientă într-un șir din care-i află doar pe Hakan și pe Oskar, intuindu-i pe ceilalți.  Titularii poveștii extreme de dragoste, Eli și Oskar, dau prilejul întâlnirii cu doi actori foarte tineri și deosebit de talentați: Ecaterina Lupu și Theodor Șoptelea. Ambii așază între ludic, înfricoșare și încăpățânare sentimentală elementele unei iubiri ca toate iubirile, indiferent aici, însă, de regn. Este întâlnirea, în definitiv, a două planete, ceea ce generează și un proces de transfer în folosul individualizării. Inițial și inevitabil infantil, Oskar își descoperă masculinitatea prin Eli și reactivitatea ei generată nu doar de înfometare, dar și de spirit justițiar. Inițial disimulându-și forma de supraviețuire, Eli își (re)descoperă dimensiunea afectiv-umană alături de Oskar. Fiecare bate la ușa emoțională a celuilalt și e lăsat să intre în primul rând spre a se descoperi pe sine.

@Adi Bulboacă

În ambele spectacole, Eros și Thanatos sunt drum inițiatic și instrument al memoriei care, și după ce totul dispare („lorsque l’amour sera mort”), păstrează moleculele afective ca pe jaloane ale unui a fi ce tinde spre nemărginit. De altfel, senzația de „vară indiană” – timpul acela în care, deși septembrie ori poate mai târziu, vara își prelungește zilele pătrunzând cât de adânc e lăsată prin fantele toamnei – e cea care mi-a rămas din weekendul constănțean („deep in december”) în care marea s-a strevăzut prin ocheanul celor două spectacole semnate de Vlad Cristache și Vladimir Anton.