Eternul feminin se transformă pe zi ce trece în feminismul efemer. De la atributele rafinate, pline de candoare, farmec şi mister, femininul devenit feminism cu orice preţ capătă nuanţe tot mai trunchiate, muchiile sunt tot mai abrupte, iar conţinutul pierde din elasticitate şi devine din ce în ce mai bolovănos. În mod paradoxal, cu cât suntem mai mult persoane decât orice altceva şi genurile se recongifurează în combinaţii de mulţi n luate câte k, cu cât ne omogenizăm mai mult în trăsături, alegeri şi orientări, cu atât e mai blamabil să alegi a rămâne deliberat femeie dacă te-ai născut femeie şi bărbat dacă te-ai născut bărbat. Libertatea de a alege e lăudată doar atunci când schimbă evidenţele date de natură; atunci când alegerea optează mai puţin excentric, libertatea nu mai e la fel de celebrată. În mod cert, însă, cu cât masculinitatea pierde teren şi se transformă într-un adevărat punct slab în orice grilă de evaluare, feminismul, şi nu feminitatea, câştigă tot mai multe puncte albe şi îşi revendică sălbatic drepturi, chiar şi unele pe care le avea demult. „A fi persoană” şi „a fi femeie” merg mână în mână, spre o distopie a genurilor în care libertatea e de fapt confuzie.

Spectacoul „Persona” de Ingmar Bergman, în regia lui Radu Nica, de la Teatrul Odeon, îşi propune să folosească scenariul vechi de cincizeci şi mai bine de ani pentru a spune povestea noilor realităţi. Un text profund personal, introspectiv şi foarte strâns legat de relaţiile şi interdependenţele din universul intim al acestui creator din secolul trecut devine pe scena Sălii Studio vehicul pentru agendele complicate ale prezentului pestriţ, cu sentimente la comun şi vieţi trăite în bule colorate. Drama interioară a celor două protagoniste, lumea aceea claustrantă, cu angoase şi disperări undeva între răceala nordului şi incandescenţa instinctelor, acea simbioză exprimată printr-un sărut pe gât, acea atmosferă tensionată care se acumulează ca un ghem în stomac până când se rupe într-un traveling în alergare pe o plajă cu scoici sparte, nu mai e de actualitate. Accentele cad foarte sec pe simboluri general valabile, interpretarea e voit distanţată, trimiterile prin intermediul inserturilor video fac referire la realitatea imediată, atenţia este orientată nu spre analiza profundă a caracterelor celor două personaje principale şi a relaţiei complicate pe care o generează energiile lor stranii, ci pe ce pătrăţica pe care o poate ocupa o asemenea situaţie în agenda cu persoane şi feminism.

Demersul regizoral este asemenea unui colaj care schimbă în mod voit convenţia şi modalitatea de expresie pentru a crea un caleidoscop de situaţii, ca un organism artistic cu personalitate multiplă, amestecând până spre derută genul spectacolului. Realism fantastico-onirico-psihanalitico-expresionist cu accente coregrafico-anarhice şi intenţii ştiinţifico-horror-fantastice. Aşa ar putea suna o descriere încă nu suficient de cuprinzătoare a modalităţilor de expresie scenică aduse laolaltă pe scenă. Coerenţa e dată de simplitatea imeginilor create cu ajutorul spaţiului foarte inteligent creat de către Tudor Prodan. Decorul rămâne simplu şi foarte de efect, cu personalitate de sine stătătoare; din oglinzi şi lumină se defineşte o lume – lumina de neon din salonul de spital constratează cu nuanţele colorate din fundalul orizontului care se deschide odată cu intrarea în găoacea intimităţii. Podeaua antifonată căptuşeşte şi izolează, iar bazinul cu apă limpede aduce şi un iz de viu în această cutie suspendată între pereţi de lumină.

Personajele, deşi interacţionează aparent, de fapt merg alături pe culoare paralele şi în mod voit se păstrează la distanţă, ca şi când ar exista în interiorul unor cutii de plexiglas. Atingerile nu ating, iar cuvintele nu sunt pentru a fi ascultate, ci doar pentru a fi spuse. Sentimentul de artificialitate, de plastifiere a simţurilor şi de automatizare a viului este foarte frustrant şi dezorientant, în combinaţie cu câteva momente de comunicare convenţională. Finalul e brusc, gratuit şi aleator, nu aduce nicio concluzie, la fel cum de altfel întreg parcursul nu descrie un grafic fluent, scenele nu se succed într-o coeziune organică, ci vin una după alta într-un şir de piese ermetice, auto-suficiente, care nu lasă niciun spaţiu de legătură pentru ceea ce urmează.

Pe cât de autiste sunt segmentele poveştii descrise de acest spectacol trunchiat, pe atât de eterogene sunt şi interpretările actorilor care par că încearcă să ajungă la suprafaţa luciului apei printr-o răsuflare de personalitate. Alexandru Papadopol (Domnul Vogler) are o intervenţie foarte concretă, jucată foarte natural, cu grijă pentru realaţie, cu atenţie pentru partener, dialoghează într-o cheie firească şi sparge la final această bulă de sensuri întortocheate şi pretenţioase. Ioana Bugarin (Doamna doctor) are o prezenţă vocală extrem de stridentă, cu note false şi o rostire artificială. Intenţiile de senzualitate şi autoritate pe care le încearcă sunt demonstrative şi crispante, iar apariţiile sale complică şi mai mult inteligibilitatea sensului acestei poveşti. Anda Saltelechi (Alma) are responsabilitatea cea mai mare din scenă; ea este motorul acţiunii şi de ea ţine coerenţa parcursului, atâta cât a mai rămas după multe artificii estetico-artistice. Îşi dozează bine emoţia şi construieşte un personaj pe care aproape că îl înţelegi în tot acest marasm de multe demonstraţii. Frazarea sa rămâne în zona unui recitativ a cărui constanţă devine obositoare la un moment dat, dar în spatele acestui impediment tehnic, interiorul personajului se poate intui limpede şi foarte asumat. Oana Ştefănescu (Elisabet Vogler) are atu-ul unei prezenţe aproape magnetice. Fără a spune nimic, sau poate tocmai din acest motiv, captează atenţia şi o urmăreşti oriunde s-ar afla în scenă. Din mici gesturi şi priviri comentează expresiv, aproape personal, lungul şir de situaţii. Iar atunci când vorbeşte, reuşeşte ca într-un singur monolog şi cuvinte puţine să concentreze toată esenţa dramei personajului său.

„Persona” de la Teatrul Odeon este un spectacol care vorbeşte despre multe subiecte pe mai multe limbi, făcând paradă de cunoştinţele şi posibilităţile sale, dar nereuşind să livreze un mesaj unitar. Impresionază intenţiile şi imaginile frumoase şi cele câteva semne de umanitate, însă impresia generală este de neîmplinire, undeva între imagini cu războaie, sărăcie şi copii sărmani şi un dans haotic în sac supraelastic fosforescent.

Teatrul Odeon

Persona de Ingmar Bergman

Regia: Radu Nica

Traducerea: Mircea Sorin Rusu

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Distribuţie:

Elisabet Vogler – Oana Ștefănescu

Alma – Anda Saltelechi

Doamna doctor – Ioana Bugarin

Domnul Vogler – Alexandru Papadopol