Un apartament cald și intim în care se joacă copii superbi, îmbrăcați în hăinuțe roșii. De o parte și de alta… iarnă. O iarnă blândă ca-n povești, cu nămeți și luminițe care licăresc în depărtare, unde par să se ascundă alte zeci și sute de astfel de apartamente calde și primitoare, în care copiii se joacă fericiți și brăduțul așteaptă să fie împodobit. O iarnă frumoasă, cu oameni de zăpadă și sănii și brazi, o iarnă ca-n filme, așa cum visăm cu toții. Așa arată spațiul pe care Adriana Grand l-a creat la Biblioteca Națională a României, unde s-a născut o nouă sală de teatru.

Și, pentru că au trecut cam zece ani de când Victor Ioan Frunză a creat un fenomen unic în teatrul de după Revoluție, cred că trebuie punctate câteva lucruri majore pe care le face cu consecvență, într-un context teatral mai degrabă inconsecvent… Victor Ioan Frunză a creat o trupă. E un model rar în teatrul nostru, dar parcursul ei de-a lungul acestui deceniu arată, de fapt, ce nevoie esențială este de lucrul în trupă, într-o lume teatrală în care, în mare, regula este superficialitatea. O trupă în care artiștii cresc, se desăvârșesc, cercetează și creează spectacole de mare valoare artistică, la care biletele sunt sold out în câteva minute.

Fidel propriei idei că artiștii mari se construiesc pe texte mari, Victor Ioan Frunză le oferă artiștilor din trupa lui (în care include în fiecare an actori noi, tineri, proaspăt absolvenți) roluri majore. Iar acesta mi se pare unul dintre cele mai importante aspecte ale fenomenului despre care vorbeam. Pentru că, așa cum se desfășoară lucrurile în micul nostru univers teatral, prea puțini regizori au generozitatea să construiască artiști. Victor Ioan Frunză o face cu consecvență, iar creațiile lui din acest deceniu vor rămâne, cu siguranță, în istoria teatrului românesc. Redimensionări ale unora dintre cele mai importante texte ale dramaturgiei universale, construcții de geniu ale unui artist preocupat să cerceteze și, în același timp, să ofere publicului accesul la capodopere, integrate subtil propriului timp.

De data aceasta, la Biblioteca Națională a României, Victor Ioan Frunză pune în scenă „Nora” lui Henrik Ibsen, o producție a Centrului Cultural Lumina. Iarna feerică pe care o creează scenografa Adriana Grand, în care, nu-i așa?!, nu se poate ascunde decât căminul cald și primitor al unei familii perfecte, ca-n filmele americane…, e decorul pentru „Nora”. E micuța „casă de păpuși” a Norei. De fapt, a lui Torvald.

Și, într-o lume nouă, cum e a noastră în fiecare zi (tot mai nouă și mai fericită și mai conectată…), în care feminismul se redescoperă în lumina corectitudinii politice, Victor Ioan Frunză alege să pună în scenă „Nora” nu ca pe o piesă manifest al feminismului, așa cum e ea de obicei interpretată, ci ca pe o poveste despre oameni, despre familie, despre universul acela mic în care vraja dintre două ființe există sau nu. O poveste modernă despre descoperirea proprie și despre descoperirea omului de lângă tine. O poveste despre dragoste și păcălelile ei. O poveste despre felul cum se surpă într-o zi pământul din interior și toată fericirea iluzorie și colorată se năruie într-o clipă. Și totul începe să miroasă a fals.

Trăim cu toții parcă după manualele de fericire în 10 pași, ne construim casele cât mai aproape de idealul pe care ni-l servesc reclamele, umplem camerele cu podoabe de Crăciun și mimăm cel mai adesea un soi de paradis casnic indus de industria de advertising, ne punem fotografii superbe pe Facebook… și cam atât. Trăim într-o cultură a suprafeței, în care ne învăluim confortabil, confundând-o, la fel de confortabil, cu fericirea. Iar în spate? Un lac înghețat care se sparge atunci când ai curajul să te avânți ceva mai departe pe suprafața lui lucioasă și subțire.

Aceasta este premisa de la care pornește „Nora” lui Victor Ioan Frunză. Acest mic paradis artificial este universul în care intri. Și asiști apoi, timp de două ore și jumătate, la năruirea lui. Pentru că înăuntru totul era putred și pojghița frumuseții, mult prea subțire. Bun venit în casa Norei și a lui Torvald Helmer, în ajun de Crăciun, când copiii se joacă fericiți și Nora intră veselă cu un braț de cadouri!

Nora, așa cum o construiește Ana Crețu este femeia-copil, fermecătoare în inocența ei dulce, caldă, jucăușă, veselă, dar puțin frenetică în veselia ei, în care parcă simți că se ascunde ceva. Încă de când intră în scenă, încărcată de pachete cu cadouri, încercând să creeze în jur o pânză de păianjen a veseliei, simți în această veselie o notă falsă, un strop de teamă parcă, o dorință prea mare ca totul să fie perfect. Și apoi, pe măsură ce povestea curge, pe măsură ce Nora începe să trăiască în fața noastră, impresia se adâncește. E în ea ceva ca o tristețe fără sfârșit de care nu e nici ea conștientă. E un zbucium, e o anxietate, e ceva ce o face să trăiască totul la niște cote imposibile și parcă în fiecare clinchet de clopoțel din glasul ei se ascunde spaima că acest fals echilibru se va strica.

Și e atât de frumos surprins felul cum începe să se clatine pământul sub picioarele Norei și felul cum ea începe să ardă de teama de a nu i se afla secretul… E, de fapt, teama că va trebui să dea piept cu adevărul. Adevărul pe care îl știe cu toată ființa ei, dar îl refuză, căci dacă nu l-ar ști, nu s-ar teme cu atâta disperare de urmări…

Nora, în interpretarea Anei Crețu, e femeia puternică, dar care nu crede în propria forță, e femeia care joacă un rol în propria viață, în propria sufragerie, și care știe că, pentru a salva această viață, singura pe care o cunoaște, trebuie să joace acest rol. Și o vreme, doar o vreme, se minte că rolul e viața ei. Se joacă de-a femeia perfectă, femeia care împachetează cadouri, femeia puțin frivolă, puțin ridicolă, veselă în permanență, pentru ca atmosfera în casă să fie mereu așa cum trebuie, femeia care cântă și dansează, femeia desprinsă parcă din reclamele cu produse de Crăciun. Iar scena cea mai frumoasă, absolut teribilă în frumusețea ei, este cea în care Nora dansează. Disperată să-și împiedice soțul să citească scrisoarea despre care știe că-i va schimba viața, Nora se transformă din nou, mai mult ca niciodată, în femeia-păpușă, supusă soțului ei, jucăria soțului ei, care o va expune în seara următoare la o petrecere. Și dansează frenetic și disperat în fața lui. Muzica se scurge de la pick-up-ul vechi, superb obiect așezat undeva în zăpadă, iar ea dansează cu disperare, până la epuizare, și nu-i ajunge sufrageria, casa, iese afară, în zăpadă și dansează cu toată furia și tristețea pe care le ține ascunse în ea de ani întregi, fără să conștientizeze. De fapt, în această scenă, Nora, așa cum o creează Ana Crețu, pare că-și dansează frica. Frica de a nu pierde tot confortul pe care conformismul lumii noastre ne face să-l ridicăm la rang de Dumnezeu.

Și teribilă e și scena în care, în ultima noapte împreună, înainte de marea dezvăluire, stau toți trei, ea, soțul ei Helmer, și doctorul Rank, bărbatul pe moarte care o iubește cu disperarea morții pe care o simte aproape, stau toți la o masă și în privirile fiecăruia se citește o lume întreagă. Nora știe, presimte, că totul e pe sfârșite. Ea și doctorul Rank schimbă priviri și replici ce lui Helmer îi rămân de neînțeles, în ochii Norei se vede deja altceva decât veselia falsă de până atunci, se ghicesc deja umbrele adânci ale vieții pe care o îngropase în ea, iar, în adierea morții pe care o aduce cu sine doctorul, totul se vede altfel. Moartea pare cea mai bună soluție și pentru ea, dar doctorul îi smulge pistolul și o lasă față în față cu propria viață. Iar Helmer… Helmer e singurul care nu înțelege. Care-și trăiește infatuarea până la capăt și nu observă nici în ultima clipă că i se dărâmă falsul paradis, în care atâta a investit și care acum, cu atât mai mult părea să se consolideze cu salariul lui uriaș de director de bancă. Vă sună cunoscut oare? În lumea noastră plină de multinaționale care asigură paradisul pe bandă rulantă sutelor de familii care învață în cinci pași să fie fericite în apartamente perfecte, mobilate perfect?

În rolul Helmer, Codrin Boldea surprinde perfect fiecare nuanță a acestui bărbat care se îneacă în propria masculinitate „blândă”, în propria aroganță „blândă”. E bărbatul căruia îi place să conducă și să controleze, e bărbatul care își minimalizează soția cu fiecare apelativ așa-zis drăgăstos, e bărbatul pentru care ea nu e decât o jucărie pe un raft, un obiect de colecție pe care-i place să-l etaleze la petreceri, e bărbatul care se simte superior că poate să o ierte atunci când a greșit. Codrin Boldea nu forțează nimic în interpretare, nu-și etalează masculinitatea ca un mascul feroce, dar felul așa-zis firesc, falsa lui blândețe, genul de înțelegere pe care-l are față de Nora și care seamănă cu cea pe care o ai față e un animal de companie care-ți face casa mai veselă, toate sunt impecabil construite.

Iar Voicu Aaniței, în doctorul Rank, creează un personaj de o fabuloasă stranietate. Cu chipul lui alb, cadaveric, cu mănușile albe, cu buzele mult prea roșii, ascuns în spatele unei măști de Moș Crăciun, cu iubirea lui maladivă pentru Nora, cu umorul lui cinic, Rank, așa cum îl creează Voicu Aaniței, este ca un bufon al morții, bolnav și trist, un fel de contrapunct la falsa fericire pe care o afișează cei doi.

Carol Ionescu în Krogstad e năvalnic, tumultuos, puțin fragil pe alocuri, e bărbatul care a pierdut tot și aruncă totul în joc, e bărbatul care a trecut prin iadul unei societăți care l-a renegat și pe care vrea s-o îngenuncheze. Așa cum îl construiește Carol Ionescu, însă, îi lipsește cinismul… iar cinismul e înlocuit de cruzimea pe care ți-o dă suferința.

„Nora” lui Victor Ioan Frunză este o poveste despre adevărurile pe care le ascundem în noi și de noi înșine ca să ne protejăm falsa fericire. E o poveste care „citește” spiritul lumii noastre, cu toate notele lui false, cu toate minciunile în care ne îngropăm, cu tot decorul frumos pe care ni-l construim ca să ne colorăm cât mai viu fericirea iluzorie. „Nora” lui Victor Ioan Frunză e ca o ilustrată superbă de Crăciun, cu zăpadă albă și neatinsă de vreo urmă de noroi și copii frumoși, îmbrăcați în hăinuțe roșii… Dar în care se strecoară încet, încet virusul vieții. Și viața nu e niciodată o ilustrată de Crăciun. În viață, zăpada se murdărește întotdeauna de noroi.

Centrul Cultural Lumina

Biblioteca Națională a României

„Nora (o casă de păpuși)” de Henrik Ibsen

Traducere de Radu Polizu-Micșunești și Florin Murgescu, rescriere de Adrian Nicolae și câteva contribuții de Victor Ioan Frunză

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Scenografie: Adriana Grand

Cu: Codrin Boldea/ Tudor Cucu Dumitrescu, Ana Crețu, Voicu Aaniței, Alexandra Colci, Carol Ionescu/Andrei Redinciuc, Măriuca Bosnea, Emma Mateciuc și copiii Patricia Cucu Dumitrescu, Ștefan Crețu, Sebastian Slătineanu

Foto: Adriana Grand