Diana Parpalea, Teatrologie – Management cultural, Jurnalism teatral, UNATC București, anul II
În rubrica „Debut în Amfiteatru”, vă propunem noi voci în critica de teatru, studenți la facultățile de profil, care își doresc să facă practică în domeniu.
Pe când bărbatul a fost creat cu sarcina de a alege mereu între rațiune și plăcere, femeia s-a lasă dintotdeauna condusă, pentru a-i da impresia că el câștigă. Și, astfel, un război rece între cele două sexe se amplifică de mult, mult timp. Pe un câmp de flori minat de plăcere se duc lupte crâncene pentru a ieși cu virtutea nepătată. Dar, ca în orice război, există și victime.
Spectacolul „Legături primejdioase” de Christopher Hampton, regizat de Cristi Juncu, de la Teatrul Mic din București, este îmbrăcat în nuanțe frumoase, dar care ascund multe vicii. Viziunea scenografică semnată de Cristina Milea desenează epoca amorurilor primejdioase, a costumelor voluminoase și a perucilor dichisite, într-un cadru idilic pentru iubiri neidilice. Costumele completează perfect povestea înflorită de egoisme și răzbunări, acoperind interiorul plin de dorințe și rău, cu un exterior cât mai inocent, seducător și distins. Pentru ca armonia să îndulcească momentele de tensiune, Ada Milea compune muzica perfectă pentru situația incertă.
Poziționarea în spațiu se resimte uneori ca cea de la un meci de tenis. Doar că, de această dată, nu se folosesc palete sau mingi pentru joc, ci, la cele două capete opuse stau cei doi, vicontele și le marquise, aruncând cu provocări și dragoste şi ură, doar din priviri. Nici nu este nevoie să urmărești de fiecare dată vocea din stânga sau din dreapta, deoarece în golul ce rămâne între ei se simte ceva mai mult decât se spune. Într-o parte, un scaun de viconte, iar în cealaltă o oglindă, pentru Madame de Merteuil. Din acest tablou, pare că cel ce e stăpân pe sine, cu picioarele bine ancorate în pământ o să învingă și de această dată. Însă, oglinda vede doar ce vrea ea; depinde doar de perspectivă, de unde privești.
Când vine vorba despre secolul al XVIII-lea puterea de seducție a unui bărbat era des pusă la încercare, atât de el însuși, cât și de cei din jur. Vicontele de Valmont (Florin Piersic Jr.) este un personaj model pentru atitudinea masculină, care vede femeia drept obiect, folosit în scopuri proprii. Actorul Florin Piersic Jr. își pune toate atuurile la bătaie. Își dă voie să fie natural, cât mai absent în gesturi, dar prezent în răstălmăcirea cuvintelor. Nu are nevoie de un costum brodat cu floricele sau modele pentru a-i parfuma apariția, deoarece un simplu: „Bună ziua, Madame de Volanges!” este suficient pentru a stârni fiori. Este un rol pe care, pare, că l-ar fi ținut în mânecă tot timpul. De aceea, poate, uneori, există momente sau seri, în care, plusează cam mult sau face, ceea ce am numi noi astăzi – exces de zel, din prea multă plăcere sau iubire de scenă. Ușor temperată, această iubire, ar putea să devină un ideal.
Ca un adversar feminin într-un turnir, Madame de Merteuil (Diana Cavallioti) e cea care provoacă, de această dată, și câștigă. Pare că senzualitatea sa are să-i fie slăbiciune, dar experiența sa cu masculii dominatori au învățat-o multe, fiind gata să dea și lecții. Deși malițioasă, Diana Cavallioti reușește să îmbrace cuvintele în straturi cât mai plăcute, pentru a dobândi încrederea deplină a celor care urmează să i se supună. Pe când Florin Piersic Jr. are o naturalețe scenică, Diana Cavallioti își menține o postură de femeie cu coloană vertebrală, cu priviri gată să înghețe și să dezghețe apele. Poate că cea mai pregnantă trăsătură a sa este versatilitatea, ușurința cu care trece de la o stare la alta pentru a-și cuceri definitiv interlocutorul.
Biata ființă care cade pradă marii iubiri a vicontelui este Madame de Tourvel (Alina Rotaru). Ea este, sau a fost, exemplul femeii morale, până să-l întâlnească pe Vicontele de Valmont. Deși căsătorită, ea tot este văzută ca țintă în societate. Se spune că femeia trebuie să fie cuminte, dar chiar și așa ea este vulnerabilă. O luptă groaznică se duce în interiorul ei, dar legătura dintre dragoste și virtute este din ce în ce mai slabă, până când, se rupe. În zadar e sacrificiul, dacă nu merită cel pentru care ți-ai jertfit trupul. Alina Rotaru joacă perfect femeia în casa căreia virtutea și-a făcut casă. În pieptul ei se aud bătăi între: „te vreau” și „nu te vreau”. Însă verbul a vrea este mai puternic în forma lui afirmativă, căci, nici vicontele nu renunță la ceea ce și-a propus: să o seducă pe cea mai grea de sedus, iar ca o pradă de război când îi cade în brațe, sentimentele de iubire par adevărate, și în același timp de domeniul ficțiunii. Și aici Alina Rotaru, inocentă și dreaptă, își conduce personajul spre drumul de ieșire, călcând pe orice urmă de rațiune care îi mai iese în cale.
În acest peisaj în care iubirea adevărată este greu de imaginat, cei doi tineri, Danceny (Cezar Grumăzescu) și Cecile de Volanges (Silvana Mihai) cad victime ale disputei celor mari. Cezar Grumăzescu, un amorez fără cuvinte, simpatic, vivace și naiv caută timp și spațiu pe hârtie pentru a-i scrie candidei sale iubite. Iar Silvana Mihai cu toată inocența și drăgălășenia feciorelnică îi răspunde iubitului ei sub stricta supraveghere a mătușii Merteuil. Împreună reușesc două tipuri de personaje: unul care își înfrânge seducătoarea și nu mai acceptă să fie o marionetă; iar al doilea, care, într-adevăr evoluează, dar rămâne blocată și fidelă celei care i-a arătat plăcerile vieții.
Ca o piesă mică și frumoasă de muzeu este Madame de Volanges (Ana Bianca Popescu). Pare că te poți uita la ea, vrei să te joci cu ea, dar ceva nu te lasă să o atingi. Și nu pentru că ar fi femeia călău, ci, pentru că Ana Bianca Popescu emană energie și emoție timp de trei ceasuri. Tipologia femeii căreia îi este frică de lume, de viață, de bărbați, care se teme să fie mamă se regăsește perfect. Și totuși, există și ceva putere în acest bibelou.
Rodica Mandache (în rolul Rosemunde) este bătrâna conservatoare, dar și prietena bună și înțeleaptă. De cealaltă parte este Emilie (Beatrice Peter), femeia a cărei meserie este de a provoca plăcere și dezlega relații. Iar, nu în ultimul rând, personajul cu un picior în rai și altul în iad este Azolan, jucat de Ionuț Vișan care reușește să fie atent la cele mai mici detalii, dând impresia că ar conține ceva mai multă înțelepciune decât noi toți.
Cel care a rupt flori de-a lungul vieții din grădina celor virtuoși continuă să le omoare și după ce nu mai este. Căci moartea Vicontelui de Valmont aduce după sine și moartea singurei ființe pe care a iubit-o: Madame de Trouvel. Pentru că efectul răutății este de cele mai multe ori mai puternic decât prezența lui.
Spectacolul „Legături primejdioase” propune o poveste care e un exemplu de vanitate ca o relaţie cauză-efect a iubirii. Primejdia nu ar mai fi dacă nu există necesitatea, pasiunea și amorul. Toate dorințele care se nasc din răutate se hrănesc cu moarte la sfârșit și cu nevoia de a accepta nefericirea.
Teatrul Mic, Bucureşti
Legături primejdioase de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos
Regie: Cristi Juncu
Traducere: Irina Velcescu
Muzică: Ada Milea
Decor și costume: Cristina Milea
Asistent decor: Cezara Negoescu
Producător delegat: Arti Stancu
Distribuție:
Valmont: Florin Piersic Jr.
Madame de Merteuil: Diana Cavallioti
Madame de Tourvel: Alina Rotaru
Danceny: Cezar Grumăzescu
Cecile de Volanges: Silvana Mihai
Madame de Volanges: Ana Bianca Popescu
Rosemunde: Rodica Mandache
Emilie: Beatrice Peter
Azolan: Ionuț Vișan
