Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
Face teatru și film aproape dintotdeauna. Frumusețea ei și zâmbetul nelipsit, fie că e al personajului pe care îl joacă, fie că e al femeii răsfățate de soartă, fie că e copilăros, fie că e ironic, fac parte dintr-o alură ușor de ținut minte. O alură vitală atât în artă, cât și în viața de zi cu zi.
Întruchiparea grației franțuzești, dar și a frivolității care ascunde ceva, Fanny Ardant se arată aici, cel mai probabil, într-o imagine pentru revista „Vogue”, cu care a colaborat îndelung și care i-a subliniat de atâtea ori chic-ul. Vedem, printre altele, și ceea ce a văzut regizorul François Truffaut, care a distribuit-o cândva în primul ei rol într-un film și s-a lăsat cucerit: „M-au sedus gura ei mare, ochii ei mari și negri, chipul ei în triunghi. Am recunoscut în ea imediat calitățile pe care le așteptam în primul rând de la protagoniștii din filmele mele: vitalitate, entuziasm, umor, intensitate, dar și gust pentru ceea e ascuns, o fire haotică, o sălbăticie care se ghicește și, înainte de orice, un fel de vibrație”.
