Intenția de a face teatru de artă în România acestui moment este aproape un merit în sine, dar e în același timp un pariu riscant. Suntem mai superficiali, mai grăbiți, mai stresați, în căutare de entertainment facil, teatrele, la rândul lor, prea rar au timpul și condițiile să-i ofere unui regizor spațiu și răgaz să cerceteze, să caute, să creeze în adevăratul sens al cuvântului. Totul se cam face pe repede înainte. Pe ideea cerere-ofertă. E un mecanism capitalist, totul trebuie să se întâmple repede, eventual să fie ceva haios sau ceva simpluț. Cine mai are timp să cerceteze, să descopere și, eventual, să rateze?

Radu Nica își asumă acest risc la Teatrul Odeon din București și pune în scenă „Persona” lui Ingmar Bergman. Exact! Textul acela teribil, deloc comod, născut din angoasele lui Bergman într-o perioadă în care el însuși a stat internat într-un spital, bolnav de pneumonie, dar, în fapt, născut din angoasele de o viață ale lui Bergman, bărbatul care niciodată n-a reușit să se desprindă total de traumele copilăriei, de relația bolnăvicioasă cu mama lui, de relația stranie pe care a avut-o în general cu feminitatea. Acel text cu inflexiuni din Strindberg, Strindberg, care l-a marcat toată viața, acel text care a stat la baza unui film care e considerat una din cele mai mari capodopere ale cinematografiei din toate timpurile. „Educația noastră se baza în principal pe noțiuni ca păcat, confesare, pedeapsă, iertare și toleranță – stâlpi de bază în relațiile dintre părinți și copii, precum și raportul cu Dumnezeu. Nu auziserăm niciodată vorbindu-se despre libertate și cu atât mai puțin nu-i cunoșteam gustul”, avea să spună Bergman mai târziu. Și într-un fel extrem de subtil despre asta este „Persona”. Despre redimensionarea tuturor acestor noțiuni – păcat, confesare, pedeapsă, iertare – care i-au traumatizat copilăria, l-au îndepărtat de sine și l-au făcut să poarte măști… măști… măști…

Regizorul Radu Nica alege acest text și-l pune în scenă cu Oana Ștefănescu și Anda Saltelechi în cele două roluri emblematice – Elisabet Vogler și Alma –, construind un spectacol care se îndepărtează total de filmul lui Bergman. E un spectacol care-și caută sensul într-o lume nouă, puțin cam nepregătită să se lase, într-o sală de teatru, în voia unei astfel de povești pe care e obișnuită s-o știe perfectă și de neatins în lumea capodoperelor cinematografice, undeva într-un colț de memorie. Și în plus, lipsa de răbdare organică a lumii noastre nu-i este tocmai un aliat.

Cea mai importantă întrebare, văzând „Persona” lui Radu Nica a fost și a rămas însă: „De ce?” De ce să alegi acest text, în acest moment? Spectacolul nu răspunde cu adevărat la această întrebare și rămâne până la final o frumoasă încercare de a crea un spectacol elitist, în zona teatrului de artă. O propunere interesantă de recitire a unui text care la momentul când a apărut filmul, în anii ’60, a fost revoluționar pentru că vorbea despre multe lucruri interzise și feminitatea era pusă într-o cu totul altă lumină. Astăzi, când femeia și feminitatea, în lumina noului feminism și a corectitudinii politice sunt subiecte din nou la modă te-ai gândi că povestea lui Bergman e redimensionată în acest context. Ei bine, nu! Spectacolul lui Radu Nica e mai degrabă o redimensionare poetică, poate ușor gratuită, în zona teatrului de artă. E, pur și simplu, nevoia unui artist de a re-descoperi universul lui Bergman de a și-l redescoperi lui însuși și publicului secolului 21.

Regizorul îmi povestea într-un interviu faptul că l-a interesat prin acest spectacol să vorbească despre artă. Despre sensul artei. „În ce măsură ceea ce facem noi are un sens? În ce măsură chiar înnobilează? În ce măsură facem bine spectatorilor noștri cu arta pe care o facem? Ce relevanță are ea în condițiile în care sunt atât de multe lucrurile care stimulează simțurile?” Și într-adevăr, probabil într-un alt sens decât și-a propus regizorul sau, mai bine spus, pe o altă cale, spectacolul „Persona” de la Teatrul Odeon pune aceste probleme.

Excelent spațiul creat de Tudor Prodan – construiește un univers în sine. Concret în prima parte – un spital angoasant, oglinzi deformate, lumină rece, de neon. Și atât de poetic în a doua parte – în momentul în care scena se deschide și te cufunzi într-o mare caldă și galbenă, ireal de frumoasă.

Dacă spectacolul lui Radu Nica vorbește despre redescoperirea sexualității, o face subtil. Dacă vorbește despre feminitate și noua ei forță o face la fel de subtil. Dacă vorbește despre maternitate, e la fel de subtil, aproape pasager. Dacă vorbește despre sensul artei, e tot subtil. Toate sunt puțin cam prea subtile în spectacolul lui Radu Nica. Iar la final rămâi cu senzația unei povești frumos construite, despre doi oameni care trăiesc împreună un moment de o intensitate și de o stranietate maxime, imposibil de surprins în cuvinte, două femei care trăiesc împreună o apropiere atât de mare, încât ființele lor suferă de o stranie contaminare reciprocă, dar care seamănă cu un soi de hybris, două femei care se întâlnesc undeva într-un plan nici de ele înțeles unde le duce singurătatea, un mic experiment, generat parcă de doctorița care le oferă casa de la mare – doctorița interpretată în montarea de la Odeon de Ioana Bugarin într-o zonă diferită de actorie decât celelalte personaje, la fel cum va fi și intervenția lui Alexandru Papadopol în dl. Vogler.

Că regizorul a vrut să creeze diferențe chiar din tipul de interpretare între cele două lumi pe care le conturează pe scenă e un lucru evident. Numai că în timp ce rostirea matematică, plată, rece, exterioară a doctoriței rămâne cumva greu de asimilat, la Alexandru Papadopol funcționează. E ca un duș rece în micul cuib fierbinte al celor două femei care trăiesc pentru o vreme pe o altă lungime de undă. Și oricât de stridentă ar părea intervenția lui, ea e exact intruziunea realității în universul lor situat momentan pe o altă orbită.

Cuvântul care surprinde cel mai bine interpretarea Oanei Ștefănescu este „stranietate”. Și nu se abate nicio clipă de la această linie. Stranietate și angoasă. Prezența ei în scenă e puternică, e un tip de feminitate grea ca plumbul și transmite angoasa. Simți în spatele zâmbetului ei deloc cald o lume întreagă de frustrare transformată în gheață. E ca o ură la adresa lumii, convertită în tăcere încăpățânată. Ură la adresa lumii și a ei însăși.

Contrapunctul ei este Anda Saltelechi în rolul Alma. Ea este cea care absoarbe și metamorfozează energia tăcerii Oanei Ștefănescu, conferindu-i nu căldură, cât concretețe. Fără energia aceasta neconștientizată, care pe Alma o macină în tăcere, fiecare dintre cele două femei ar rămâne mult mai săracă. Alma îi este oglindă deformatoare lui Elisabet și invers. Cel puțin în plan ideatic. Căci ceea ce se întâmplă pe scenă concret rezolvă doar până la jumătate acest drum. Anda Saltelechi, cu frumusețea ei aspră și puțin nordică, e o prezență scenică greu de uitat. Ea este un fel de Elisabet în devenire. Are în ea sâmburele tăcerii încăpățânate a lui Elisabet și e plină de traume și de „păcate” care aproape că i se văd pe chip. Interpretarea ei e plină de nuanțe, e profund interiorizată, are mister și acel ingredient care face ca stranietatea ei să aibă un farmec de nepovestit. O singură scenă este cea în care Anda Saltelechi nu se simte confortabil: aceea în care își povestește episodul cu scena de sex de pe plajă. Și de aceea în acea scenă interpretarea ei e aproape defensivă.

La nivel de imagine, „Persona” e unul dintre cele mai interesante spectacole montate în ultimul an în București. Felul cum sunt decupate culorile, light-designul, creează o lume întreagă, o lume care, în mod interesant, și fără cuvinte ar spune o poveste la fel de complexă. Tot acel univers de la malul mării, pe care scena n-o să-l poată arăta niciodată ca filmul, e aici copleșitor în frumusețea lui. O frumusețe plină de sens, de mister, o frumusețe care e un fond desăvârșit pentru întâlnirea aceea ce se dorește o metamorfoză între cele două ființe.

Ce-i lipsește spectacolului „Persona”? Un tip de adecvare la realitate. Un răspuns concret la întrebarea „De ce?” Pe alocuri o lipsă de simplitate care s-ar traduce în încercarea cu orice preț de a fi „artă superioară”. Însă ceea ce rămâne este gustul plăcut al teatrului de artă.

Teatrul Odeon, Sala Studio

„Persona” de Ingmar Bergman

Regia: Radu Nica

Traducerea: Mircea Sorin Rusu

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Foto: Ioana Bodale