„Pentru mine, fericirea înseamnă creaţie şi iubire pentru şi de la cei dragi. Dar, dacă mi s-ar cere să aleg între a fi fericit şi a fi util, cred că aş alege a fi util”, spune unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori francezi de azi, totodată și unul dintre dramaturgii contemporani cei mai jucați. Pentru el, „a fi util” este sinonim cu „a crea” într-o lume obsedată de viteză, dar și de salvarea planetei, însă o lume în care oamenii uită adesea să-și pună întrebări. Iar literatura este, ca în multe alte vremuri, un drum spre un umanism pe care autorul acesta citit, jucat și premiat îl urmărește cu zâmbetul pe buze.

Éric-Emmanuel Schmitt scrie și citește aproape în fiecare zi, dar ascultă muzică absolut în fiecare zi. Gustul succesului l-a încercat repede și spune că el trebuie să te facă umil, într-o lume care nu este deloc atât de catastrofală pe cât mare. Pentru cel care a scris „Vizitatorul”, „Libertinul”, „Variațiuni enigmatice”, „Tectonica sentimentelor”, poate cele mai cunoscute piese ale sale, dar și romane arhicunoscute, unele devenite apoi scenarii, ca „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”, „Copilul lui Noe”, „Femeia în fața oglinzii”, „Elixirul dragostei” sau „Milarepa”, arta rămâne o cale fundamentală spre adevăr: adevărul fiecăruia. Cu atât mai mult într-o realitate care ne scapă. „Niciodată n-am avut nevoie de artă mai mult ca acum”, spune scriitorul într-un interviu realizat de cotidianul „Adevărul” la una dintre vizitele sale în România. „Omul contemporan este mereu în întârziere: faţă de o invenţie tehnologică, faţă de o informaţie care tocmai s-a anunţat, faţă de o tendinţă în modă etc. Este întotdeauna depăşit. Ceva nou i-o ia mereu înainte. Este un sentiment extrem de frustrant şi ridicol, pentru că valoarea vieţii noastre este în altă parte – în relaţia cu ceilalţi, cu frumuseţea lumii, cu Dumnezeu, pentru cei care cred în el, cu neantul. Adevărul omului este în altă parte, nu în această cursă perpetuă în care trebuie să ţină pasul cu noutatea”.

În tot și în toate, muzica

Și „valoarea vieții noastre” o găsim, într-adevăr, în toate scrierile lui – piese de teatru și adaptări pentru scenă, romane, proză scurtă, eseistică. Toate scrierile lui din frumoasa sa carieră de douăzeci de ani trimit, într-un fel sau altul, la ea. Fie că o caută aducându-i în prim-plan pe Freud sau pe Diderot, cum face în două dintre piesele sale celebre, fie că îi însuflețește cu emoție, duioșie și umor pe Mozart sau pe Chopin, pentru un public care are nevoie tot timpul de redescoperiri, fie că inventează personaje pornind de la necunoscuții scoși în cale de întâmplare, scriitorul născut la Lyon în 1960, erou al unei copilării fericite, în care s-a dansat și s-a râs mult, își urmează calea de câteva decenii cu ochii larg deschiși și simțurile gata să cuprindă tot ce e în jur, dar atente mai ales la ceea ce nu se vede. Muzica, literatura și teatrul, ele toate îi sunt cunoscute și indispensabile, ele toate se contopesc în lumea lui, care, spre deosebire de universurile multor creatori contemporani importanți, lasă loc de speranță.

Povestea de succes a lui Éric-Emmanuel Schmitt a început la scurtă vreme după ce tânărul care a studiat la Paris a devenit doctor în filosofie cu o teză despre Denis Diderot, subtilul său maestru de dincolo de timp, căruia i-a și adus mai târziu un omagiu deloc conformist în  „Libertinul” (piesă montată și de regizorul Alexandru Tocilescu la Teatrul „L.S. Bulandra”). Sau, dacă suntem atenți la parcursul lui, putem spune că a început din copilăria în care a învățat să se bucure – printre altele, cât se poate de direct: însoțindu-și de două ori pe săptămână tatăl, kinetoterapeut, la pacienții în suferință dintr-un spital lyonez.

Pentru adult, la început a fost mirajul filosofiei. Nimic surprinzător. Un miraj care durează și acum, pentru că este, de fapt, mirajul întrebărilor. Formarea aceasta însă a lăsat loc suficient pentru emoție, un dar despre care scriitorul vorbește adesea, sau, altfel spus, i-a nuanțat locul. Ceea ce face cu asupra de măsură și muzica, pe care o găsim, în diferite forme, în toate textele lui, care îl însoțește permanent încă de la început. Ea a trebuit sacrificată de dragul literaturii, a povestit scriitorul. Citindu-i cărțile, sacrificul acesta pare însă unul fals, căci muzica este acolo. „Scriitorul care am devenit e locuit de nostalgia după muzicianul pe care l-am lăsat în urmă. Dacă pot să nu scriu sau să nu citesc o zi – ceea ce se întâmplă rar –, niciodată nu se întâmplă să treacă o zi fără să ascult muzică. «A asculta», adică a mă goli de sine, pentru a-mi da voie să dispar. Sunt într-un dialog permanent cu muzica, arta pe care o așez mai presus de toate. O caut sub frazele mele, îi ofer frazele mele cu ocazia unui cântec sau a unei opere ori inventez cărți ca să o auzim mai bine”, afirmă Éric-Emmanuel Schmitt.

Mozart, mai ales Mozart, compozitorul care l-a salvat pe adolescentul Éric-Emmanuel din capcanele depresiei, cum aflăm chiar din „Viața mea cu Mozart”, Beethoven, sau Schubert, compozitorul care l-a învățat mai târziu pe adult că tristețea trebuie acceptată, sau Chopin, spiritul descoperit într-una dintre cele mai recente cărți ale sale publicate în România („Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”) sunt câteva dintre călăuzele care îl conduc pe scriitor pe calea pe care a hotărât să o urmeze cu bucurie, fiindcă… „Prin scris pot ajunge în profunzimea extremă a oamenilor, acolo unde se află comorile. Literatura e o călătorie care face oamenii să pară mai interesanți”. Și, fie ea roman, piesă de teatru, gen cu care a debutat ca scriitor și în care s-a impus foarte repede, sau povestire, ficțiunea lui Éric-Emmanuel Schmitt o arată.

Ce le oferă ea, de fapt, publicului de azi, cititorilor și spectatorilor de teatru? Pe scurt, variațiuni mai mult sau mai puțin enigmatice, sub formă interogativă, pe teme universale care au preocupat dintotdeauna arta. Dacă necunoscutul din „Vizitatorul”, care ajunge într-o noapte la însuși părintele psihanalizei, e Dumnezeu și l-ar putea salva? Dacă cei doi bărbați îndrăgostiți din „Variațiuni enigmatice” au, amândoi, dreptate? Dacă adevărul implică întotdeauna toleranță, dacă ne gândim la „Domnul Ibrahim și florile din Coran”? Nu cumva „valorea vieții” ar putea fi cea din „Oscar și Tanti Roz”? Apropo, în 2014 avut premiera, la Freiburg, una dintre cele couă opere inspirate de scrierile sale: „Oscar und die Dame in rosa” de Francis Bollon.

După ce textele sale dramatice au fost recompensate cu diferite distincții (numai pentru „Vizitatorul”, a doua piesă pe care a scris-o și care s-a jucat într-o mulțime de țări, a câștigat trei premii Molière) și montate pe numeroase scene, relația autorului cu teatrul a devenit din ce în ce mai strânsă. Fără să mizeze pe formule novatoare sau pe elemente de noutate la nivel formal, ci, dimpotrivă, lăsându-se ghidat de dragostea pentru arta de a povesti și încrederea în puterea ei, dramaturgul își scrie mai departe pagina personală și marea istoriei a dramaturgiei universale. „Scriem în memorie, scriem în apă, în amintirile care vor dispărea. Ador această convergenţă a artelor pe care le putem găsi în spectacolul viu, în spectacolul de teatru, operă sau dans. Cinemaul este ca o mâncare conservată, în comparaţie cu teatrul, care îţi aduce energia vie a spectatorilor prezenţi în sala de spectacol”, explica Éric-Emmanuel Schmitt într-unul dintre interviurile amintite.

Un scriitor pe scenă

Și experiența lui în teatru nu se oprește aici. În 2012, exasperat că niciun teatru din orașul unde a cunoscut succesul și și l-a consolidat nu vrea să-i monteze un text, în ciuda box-office-ului său, s-a enervat și a făcut un împrumut bancar ca să cumpere, împreună cu Bruno Metzger, Théâtre Rive Gauche de la Paris. De atunci este director artistic și, împreună cu teatrul lui, a creat spectacole de care s-au bucurat publicul din mai multe țări.

Și, mai mult, poate pentru că „era scris în stele”, cum ar fi zis Jacques Fatalistul, personajului mult iubitului Diderot, dramaturgul a îndrăznit să se arate și altfel. Salvat de spiritul ludic, a trebuit să înlocuiasă în ultima clipă un actor la o reprezentație. Se întâmpla recent, după ce apăruse pe scenă, alături de Orchestra Simfonică din Lyon, în „Viața mea cu Mozart”. Iată-l, deci, încurajat de prieteni să salveze situația și să apară în „Domnul Ibrahim și florile din Coran” în locul lui Francis Lalanne. Și imediat iată-l aplaudat de un public care se ridică în picioare.

De atunci, iată-l pe dramaturg interpretându-și pe scenă propria operă nu doar în Franța, ci și în Belgia, țara sa de adopție, Italia sau Elveția. Iată-l și în „Elixirul dragostei”, adaptarea pentru scenă după romanul său omonim, alături de dansatoarea și coregrafa Marie-Claude Pietragalla. „ Ca scriitor, nu poţi să trăieşti povestea pe care o scrii în acelaşi timp în care o trăieşte publicul, nu eşti niciodată în faţa celor care te citesc. Îmi doream cu adevărat să simt respiraţia publicului, să inspir şi să expir în acelaşi timp cu oamenii din sală. Iată de ce am vrut să joc împreună cu Marie-Claude Pietragalla, o stea a Operei de la Paris, o mare dansatoare, care poate fi şi o actriţă talentată. Împreună am făcut primul pas în comedie cu acest spectacol, în care jucăm cu mare plăcere. Al doilea motiv este structura cărţii. «Elixirul dragostei» e un roman epistolar, iar un roman epistolar înseamnă, de fapt, teatru în roman. Într-un roman epistolar, ca într-un spectacol, nu auzi decât vocea personajelor, fără niciun narator, exact ca la teatru. Mi-am spus că astfel romanul ar căpăta încă o dimensiune – cea a ascultării. Vedem pe scenă cum ascultă ce spune personajul care scrie. Şi asta îmbogăţeşte experienţa trăită”, a povestit scriitorul.