Lumea noastră e singura posibilă – pare că ne-am obișnuit să credem. Lumea noastră cu tot confortul ei, cu aglomerarea ei de obiecte, cu zidurile de confort pe care ni le ridicăm singuri, cu existența noastră ușor robotizată, de la „înălțimea” căreia privim cel mult „interesați” la alte mici lumi, pe alte meridiane, sau la alte mici lumi închise în bule din trecutul nostru.

O călătorie într-o astfel de bulă de timp e spectacolul lui Felix Alexa, „Există nervi”, de la Teatrul Dramaturgilor Români, după textul lui Marin Sorescu. Primul lui text dramatic. O călătorie într-o lume oprită în timp, care, chiar dacă nu mai există în realitatea imediată, există undeva în ADN-ul nostru. Căci absurdul lui Marin Sorescu, parcă mai mult decât oriunde în acest prim text, este strâns legat de existența în comunism, acest sistem care, privit azi, de la distanța a trei decenii, pare în același timp mai absurd și mai concret decât oricând.

De aceea, programul Teatrului Dramaturgilor Români de a revizita texte scrise în acea perioadă, de a oferi o privire în dramaturgia unei bucăți de existență serioasă din istoria noastră recentă mi se pare mai mult decât bine-venită. Pentru că, nu-i așa, la 30 de ani de la Revoluție, cum ai putea explora mai bine micul absurd al existenței într-o garsonieră dintr-un bloc comunist decât prin texte care în acea perioadă surprindeau din interior acest absurd cu patina lui locală – atât de îndepărtat la prima vedere de absurdul explorat de Martin Esslin, dar în același timp atât de înrudit în esență.

Ceea ce face Felix Alexa în montarea de la Teatrul Dramaturgilor Români este să exploreze din perspectivă contemporană, ca așezat sub microscop, un univers oprit în loc. Un timp pe care la infinit îl regăsești închis în aceeași bulă și-l privești așa cum privești un glob pe care, dacă-l întorci, cade zăpada închisă acolo pentru totdeauna. Numai că spectacolul îți oferă în plus o incursiune directă exact în inima globului de sticlă. Cumva ești în afară, dar ești și înăuntru și simți că într-un fel straniu ești mai aproape ca oricând de acel mic univers absurd. Că e în tine.

Într-o garsonieră comunistă construită extrem de fidel de Andrada Chiriac, care surprinde perfect atmosfera aceea de locuință tristă, cenușie, aglomerată, total neoccidentală, total lipsită de spirit estetic, cu o canapea greoaie așezată într-o parte, o bibliotecă, un fotoliu, o chiuvetă la care nu prea curge apa și care e dotată cu un dispozitiv cu furtun, ca să strângă apa pentru zile negre, cu bătrânul calorifer de fontă creat parcă să rămână mereu rece și cu balconul… atât de straniul balcon comunist, impersonal, rece, de serie, de la care se vede o creangă de copac. Și nu știu de ce, dar creanga aia de copac în ceață și balconul simplu, cu zid înalt, te poartă mai mult decât orice într-o lume de nostalgie. E acolo, în acea imagine, surprins cu tristețe și ironie, spiritul unei lumi. E acolo toată poezia puțin absurdă, puțin tristă, puțin comică a lui Sorescu. Și creanga aia fără frunze, a unui balcon aflat probabil la etajul 1 al unui bloc oarecare dintr-un oraș oarecare, pierdută în ceața ușor albastră a unei lumi ce nu mai e, îți rămâne mult timp în minte, ca semnul unui univers straniu și concret în aceeași măsură.

„În spectacolul meu personajele lui Sorescu trăiesc în lumea de azi, dar sunt ancorate în trecut prin obsesii, mentalități, frici”, spune Felix Alexa. Aș spune că nu-i așa. Personajele lui nu trăiesc în lumea de azi. Personajele lui sunt oameni închiși în timpul lor, pe care-i privim de la „înălțimea” amețitoare a secolului nostru și-i vedem la infinit cum trăiesc sisific aceeași și aceeași poveste care ne curge nouă prin vene în lumea noastră colorată și atât de sincronizată cu occidentul în tot ce înseamnă suprafață. Dar în esență da, ceva din acest absurd al lumii comuniste trăiește în noi. Și da, în acest sens „personajele lui trăiesc în lumea de azi”. Însă cred că așa este și cinstit să ne raportăm la acest text, extrem de poetic, dar atât de bine legat de lumea în care a fost scris, că pare că nu poate fi scos din ea. Și aș zice că nici nu trebuie. Că uneori nu trebuie să ne chinuim să sincronizăm totul cu tot, ci să privim un timp prin cea mai inteligentă oglindă a lui: teatrul.

e scurt, în această garsonieră cu o ramură uscată la balcon, doi prieteni vorbesc firesc despre absurdul lumii în care trăiesc. „Secolul ăsta mi-a distrus flora intestinală” este replica ce deschide o lume. E critică, autocritică, poetică și ușor comică în același timp. Și brusc, întreaga lor conversație deraiază în absurd. Iar în curând, micul lor univers în care Locatarul întinde rufe pe niște sârme întinse prin casă și-i spală musafirului batista care nu-i murdară, în puțina apă pe care a colectat-o într-o găleată, e invadat. Intră Profesorul care crede că este într-un tren și se așază pe locul de la geam… Și puțin mai târziu în „tren” va urca și o femeie… femeia necesară…

Dacă locul pe care-l privești și despre care erai sigur că e o locuință mai rămâne o locuință sau se transformă într-un vagon de tren e un joc ce va dura tot spectacolul. Cert e că totul e o călătorie. În care replicile cad uneori grele ca plumbul și înțelegi de ce textul a fost interzis în comunism.

Cei doi prieteni în lumea cărora își face intrarea profesorul sunt interpretați de Gabriel Răuță și Alexandru Conovaru, fiecare dintre ei situându-se exact în acea zonă de absurd pe care ți-o dă înțelegerea logică a fiecărui grăunte de absurd în care trăiești. Și probabil că acesta este principalul merit al interpretării lor: felul cum surprind firescul total anormal cu care oamenii trăiau în comunism.

De partea cealaltă, Răzvan Vasilescu, în rolul Profesorului care urcă la un moment dat în „tren”, surprinde toată nebunia unei lumi care și-a pierdut busola. Face calcule complicate, explică lucruri complicate, traduce absurdul în logică pură și invers, convertește realitatea în irealitate și invers, bulversează total universul celor doi prin calmul lui atât de (ne)firesc, pune banalul din jur pe alte coordonate și schimbă mersul lumii și al lucrurilor prin forța cuvântului. Și siguranța lui e atât de concretă, încât garsoniera se transformă în tren. Și totul devine o călătorie. O stranie forță de a supraviețui într-un sistem restrictiv… în orice sistem… Iar interpretarea lui Răzvan Vasilescu surprinde atât de bine puterea „sugestiei”, forța straniului, firescul absurdului, cu aerul lui de „dincolo de timp și dincolo de spațiu”, coborât în costum alb, impecabil, în garsoniera celor doi bărbați și invitându-i la drum. Cine e el, de ce a venit și de ce nu mai pleacă, sunt întrebări la care, poate, veți găsi un (fals) răspuns dacă veți merge să vedeți „Există nervi” la Teatrul Dramaturgilor Români.

Și în funcție de cât de mult (sau deloc) ați trăit în comunism vă veți raporta diferit la acest spectacol.

Teatrul Dramaturgilor Români

„Există nervi” de Marin Sorescu

Regia: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Adeptarea scenică, ilustrația muzicală și light design-ul: Felix Alexa

Distribuție:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu