De multe ori, serpentinele unei exprimări artistice întortocheate, cu aparenţă de profunzimi, ascund în miezul formei lor complicate intenţii cu mult mai lipsite de pretenţii. Cu cât straturile de codificare a unui mesaj sunt mai numeroase, cu cât trimiterile sunt mai subtile şi efortul mai acerb, cu atât e posibil ca, sub plapuma groasă de conotaţii, sensul să fie, de fapt, nu simplu, ci simplist. La adăpostul artificiilor de cât mai multe feluri şi a formelor care cuceresc prin stranietatea şi absurdul lor gusturile uşor de satisfăcut, se poate broda mult şi pompos, fără nicio esenţă reală. Pe cât de complexă pare o construcţie cu multe falduri, pe atât de diluată poate fi, însă, pe dedesubtul impresiilor create de multe pretenţii şi prea puţină consistenţă.

„Barbă albastră” după Max Frisch, în regia şi adaptarea lui Alexander Hausvater, montat la Sala Mică a Teatrului „Stela Popescu”, este un spectacol care spune o poveste simplă într-un mod voit complicat. Un proces de crimă în care depoziţiile se succed până la sentinţă devine pretextul unui soi de cabaret absurd, în care songurile şi momentele coregrafice acompaniază un parcurs sufletesc torturat al celui acuzat de o crimă pe care, deşi nu a săvârşit-o, se simte din ce în ce mai vinovat din punct de vedere moral pentru ea. Într-o scenografie ingenioasă semnată de Adina Mastalier, sala de judecată şi lumea acestui doctor Schaad, nevinovatul vinovat de neiubire, se transformă într-un salon cu mese de biliard şchioape şi pereţi cu unchiuri ascuţite, ce parcă se frâng peste o conştiinţă spartă în cioburi. Spaţiul creează o atmosferă încărcată de sensuri conotative pertinente, însăşi metafora vieţii ca un joc de biliard în care ştiinţa şi hazardul se ciocnesc conducând la un deznodământ fericit sau nu, dar e prea puţin speculat în această direcţie ofertantă. În schimb devine suport pentru o coregrafie continuă, cu siluete care intră şi ies, se caţără şi se târăsc, gravitează peste tot şi au gesturi largi cu mâinile care se tot unduiesc fără un scop anume, ci doar în nereuşita încercare de a da impresia unei magme umane ciudăţele. Toată această scurgere continuă prin spaţiu, cu scopul mărunt de a fi interesantă, e acompaniată de o muzică ambientală plăcută, cu accente de şlagăr, cu ritm uşor de asimilat, care e folosită, însă, în exces şi devine obositoare şi previzibilă.

Întregul construct e sufocat de un preaplin al intenţiilor abandonate la jumătatea drumului, din care nu se desprinde, însă, nicio linie de forţă care să devină firul roşu coerent al expresiei artistice. Fiecare element care se adaugă la o lungă enumerare de momente scurte îşi are poezia lui, însă doar în sine. Precum o reţetă cu prea multe ingrediente al cărei rezultat final pierde orice aromă şi devine un gust oarecare, la fel şi acest amalgam de combinaţii a căror finalitate este banalitatea prin recurenţă nu îşi atinge potenţialul scontat. Simţi cum oboseşti în scaun şi cum răbdarea se subţiază odată cu fragmentarea tot mai mărunţită a scenelor ce duce spre un final mult prelungit. Cumva sentimentul e acela al unei stofe prea scurte de care se trage pentru a mai căpăta măcar unu-doi centrimetri în plus la lungime. Şi mai trece o dată prin scenă o lebădă de mucava. Şi se mai execută încă un dans cu mâini fluturânde. Şi încă un song din care nu se înţeleg versurile din cauza sonorizării. Şi încă o schimbare de lumină. Şi încă o traversare de la curte la grădină a suitei de personaje. Şi încă puţin monolog. Şi încă o dată se mai dă o haină jos şi se îmbracă o alta. Şi iar mai trece un alt animal alb şi urât purtat de un actor la bustul gol. Şi iar. Şi iar. Şi iar. Până când povestea îşi pierde şi consistenţa, şi coerenţa.

În toată această agitaţie prin scenă actorii par a avea un singur rol: acela de a se răsti la public. Fiecare îşi strigă replicile. Rolurile sunt declamate şi decupate la mulţi decibeli, cu multe culmi de intensitate. Cumva parcă prin tonul ridicat şi prin desfacerea fiecărei silabe se caută performanţa de a face inteligibil acest parcurs ce strigă tare că se vrea a fi special. În rolul principal, Marius Stănescu îşi păstrează coerenţa în interpretare găsind o mirare continuă a personajului pe care îl ancorează în această candoare inocentă, fără, însă, a-l salva de aerul formal şi mecanic impus întregului parcurs. Adrian Ciobanu încearcă să rămână undeva în zona firescului interpretării Procurorului, însă nu reuşeşte nici el să facă faţă momentelor în care se răsteşte din senin, fără nicio motivaţie a logicii cheii sale de intepretare. Ada Navrot încearcă să păstreze aceeaşi prestanţă în toate caracterele celor şase soţii pe care le interpretează şi rosteşte pedant, cu puţine nuanţe, păstrându-se într-o zonă neutră şi rece. Ceilalţi actori au un aplomb exagerat în a crea forme expandate şi se avântă fără nicio susţinere de gând interior într-o reprezentare caricaturală a unor fantoşe, strigând replici şi executând mişcări.

Până la final spectacolul şi spectatorii obosesc împreună, iar mesajul acestui efort susţinut rămâne prea mărunt pentru o asemenea desfăşurare de forţe. Maximul de efort cu minimul de efect se realizează la capătul unei durate ce se resimte a fi mai lungă decât cele 100 de minute. „Barbă albastră” rămâne o promisiune nefructificată. Multe fumigene care ascund, de fapt, lipsa unui gând creativ consistent. Iar la final, după ce citeşti cât poţi printre multele rânduri de exagerări inutile şi înţelegi povestea simplă, te întrebi ce caută, totuşi, faţa lui Mel Gibson pe afiş?

Teatrul „Steala Popescu” Bucureşti, Sala Mică                                                

„Barbă albastră” după Max Frisch

Regia și adaptarea: Alexander Hausvater

Scenografia: Adina Mastalier

Coregrafia: Florin Fieroiu

Sound design: Tibor Cari

Light design: Lucian Moga

Video design: Constantin Șimon

Asistenți regieȘ: Ioana Macarie, Livia Vișănescu

Distribuția:

Dr. Schaad – Marius Stănescu

Procurorul – Adrian Ciobanu

Lilian/Gisel/Corinne/Andrea/Dna Jetzer/Jutta – Ada Navrot

Rosalinde Z. – Crina Matei

Dra Schlegel/Dna Hoffer – Irina Cărămizaru 

Avocatul apărării/ Pfeifer/Stocker – Cătălin Frăsinescu

Dna Bickel/Chelnerița – Ana Maria Ivan

Fiul/Egon/Jucător – Cristian Neacșu

Dl. Bickel /Tatăl victimei – Sorin Aurel Sandu

Figurație specială – Silvia Maurițiu, Alin Potop, Alexandra Dogaru, Andrei Dogaru, Cristina Marin Neagu

Foto: Livia Vișănescu