Lacrimile unei mame sfințesc un spațiu fără tată. Moartea unui membru zdruncină plăcile tectonice ale fostei familii. Fiecare gol e căptușit de revoltă, de îndoială, de mici gesturi fără ecou. Singurătatea e atunci când cuvântul „mamă” nu ți se mai potrivește. Singurătatea e atunci când deschizi ușa unei colivii și nu are cine să iasă. Dar singurătatea e și atunci când intri pe net și vorbești cu profilul virtual al unui om pe care ți-l dorești și ți-l imaginezi în viața ta.

„Ea și numai ea”, după textul lui Andrei Ivanov, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, este un spectacol în care cele mai bune intenții nu devin întotdeauna cele mai bune soluții, fiecare cuvânt care cade în cascada dintre mamă și fiu răsună aici ca un ecou răutăcios la un gând ceva mai blând, dar nerostit. Sala Teatrului Act devine apartamentul sărăcăcios al unei mame și al fiului ei. Două singurătăți pentru care lumea devine prea strâmtă, lumea, această colivie în care ne imaginăm cu toții că suntem captivi, chiar și atunci când întindem aripile și ne prefacem că zburăm, că visăm. Atât mama, Andreea Bibiri, cât și fiul, Vlad Lință, își găsesc fiecare un mic refugiu atunci când tăcerea devine prea grea, de nesuportat: ea în bucătărie sau mirosind costumul fostului soț, care încă mai poartă pata morții, o picătură de sânge, iar Kostea în spatele ecranului, cu Linkin Park la maximum în căști. Dar acestea nu sunt armele potrivite cu care să câștigi o luptă, nicidecum.

Încă de la începutul spectacolului, tăcerea își impune forța, separă, îndepărtează și mai mult doi oameni care nu mai știu să se iubească. Sau, cel puțin, să se menajeze. Într-o bucătărie improvizată, borcănaș lângă borcănaș, mama face o omletă. Tăcerea se sparge cu fiecare obiect pe care îl trântește la loc cu ciudă. Revolta ei, însă, nu ajunge până în camera lui Kostea, adolescentul veșnic nemulțumit, veșnic neînțeles. Tensiunea se instalează nu perfid, ci ca la ea acasă, și, deși pare că în curând o să izbucnească un scandal, ne dăm seama că niciunul dintre cei doi nu-și părăsește bucla crescută din atâtea reproșuri.

Și aici e absolut necesar să aducem în discuție întocmai reușita regizorală, modul în care Alexandru Mâzgăreanu pune în lumină ruptura dintre generații, felul în care cei doi rămân surzi la vorbele celuilalt. Deși au atâtea să-și spună, nu are loc niciun dialog, nicio înfruntare, ci fiecare își poartă propriul monolog acid, usturător, veninos, fără să aștepte un răspuns direct sau o rezolvare. Luptele se duc în paralel, fiecare fiind conștient de puterea pe care o are asupra celuilalt, iar în tiradele celor doi vedem cubul și toate fațetele lui, modul diametral opus în care aceeași situație stârnește reacții absolut diferite, viscerale. Alexandru Mâzgăreanu se ajută de orice nuanță, de orice clișeu ca să pună în balanță personalitatea fiecăruia, fără a o înclina însă în favoarea nimănui. Povestea își descurcă singură firul, iar textul lui Andrei Ivanov îi asigură o curgere lină, perfect racordată la realitatea de azi, o realitate-capcană, unde micile obstacole urcă pe pereți umbre îndeajuns de mari încât să ne sperie, să ne lase fără replică.

La fel de falsă devine comunicarea și atunci când mama își creează un profil de adolescentă și îl abordează pe fiul ei pe internet. Dorința de a și-l apropia, de a-l cunoaște mai bine găsește ascunzișuri, tertipuri și se reduce astfel la o non-comunicare și mai evidentă, mascată de un limbaj codat, aproape inaccesibil unui outsider. Toffy, nick-name-ul folosit de mamă, devine tânăra goth, rebela care umblă noaptea prin cimitir, vampirița care suge sângele, adică fata de care se îndrăgostește Corbul, Kostea, dar am merge prea departe poate dacă am aduce în discuție mitul lui Oedip. Muzica și luminile, care marchează sugestiv fiecare interacțiune, vin în ajutorul noii lumi care se naște între cei doi adolescenți singuri, care scriu versuri și care caută un spațiu comun în care să-și depună amintirile, coșmarurile, ideile sau nemulțumirile. În online totul e mai simplu, asta până când sentimentele devin adevărate și lucrurile o iau razna.

Doar atunci când fiecare își îmbracă costumul dark, bocanci, mănuși cu ținte, pelerină, asistăm la un dialog, la o comunicare care cu cât înaintează, cu atât devine mai bolnăvicioasă. Dar, din păcate, și mai stridentă. Dacă până acum fiecare replică a ajutat la construirea unor personaje puternice, a unei relații atât de veridice, înspre final își fac loc exagerări care, în loc să nuanțeze, îngroașă trăsăturile deja formate atât de firesc, de natural, atunci când nu mai e cazul. În centrul cadrului albastru, care semnalează faptul că amândoi sunt available, Toffy și Corbul, încercând să câștige cât mai mult din tiparul imaginii pe care și-o însușesc, alunecă ușor spre demonstrativ, declamativ, asta până când apare povestea lui Peter Pan și lucrurile revin la normal, ba chiar se îndulcesc, emoționează și ne lăsăm furați din nou de mirajul unei relații care ar fi putut exista, dacă ea nu ar fi fost mama lui băgăcioasă și el n-ar fi fost fiul ei răzvrătit.

Andreea Bibiri reușește să traverseze cele două lumi, reală și virtuală, cu toată grația și siguranța cu care îi stă bine unei actrițe care-și asumă în aceeași măsură și iubirea, și durerea. Nimic nu rămâne întâmplător în interpretarea ei, în tonul sugestiv, în mișcările atent măsurate, fără emfază, fără balast. În privirea ei, a unei mame speriate că pierde controlul, a unei fetițe nesigure pe propriile arme de seducție, se vede toată adâncimea personajului atât de bine construit și nuanțat. Tototdată, Vlad Lință reușește să-i dea culoare personajului său fără a-l vulgariza, nici măcar atunci când înjură, dar, gratuit, o face cu toată pofta nefirească a cuiva care zice o prostie pe scenă, atrăgând astfel atenția întocmai asupra acelor cuvinte, oricum prea tocite ca să mai fie considerate ceva tabu. Cu toate acestea, Vlad Lință face din Kostea, reușind să-i redea toată inocența și răzvrătirea specifice vârstei, un personaj complet, carismatic, căruia îi ierți încă de la început totul.

În „Ea și numai ea”, Alexandru Mâzgăreanu are meritul de a fi creat două personaje puternice, inatacabile, care spun, printre altele, întocmai povestea pe care mulți am aflat-o din cărți sau am trăit-o cu toate adevărurile și ascunzișurile ei. În montarea lui, nelipsită de o doză considerabilă de umor, dar și de stridențele poate mai puțin necesare, realitatea crudă, incomodă a zilelor noastre apare atât de dezgolită, de vulnerabilă și ne arată că, deși avem toate pârghiile comunicării, nu știm să manevrăm cuvintele, scutul fragil și mincinos al gândurilor pe care nu vrem sau nu știm să le rostim. Nu știm să ne mai vorbim.

Teatrul Act

„Ea şi numai ea” de Andrei Ivanov

Traducere: Raluca Rădulescu

Adaptare scenică şi regie: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografie: Dana Petre

Muzică: Alexandru Suciu

Distribuţie:

Andreea Bibiri, Vlad Lință