La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Conform tuturor relatărilor, Dior era un bărbat adorabil, care arăta ca un preot de țară banal, făcut din marțipan roz. Dădea cele mai delicioase mese din Paris, pentru ca, la 52 de ani, să moară într-un centru de slăbit din Italia din cauza faptului că era înnebunit după stridii coapte în sos béchamel și file de vită acoperit cu felii de foie gras, care se topeau la cuptor peste carne.

Lui Christian Dior i-au plăcut întotdeauna fustele ample, taliile strânse și busturile îndrăznețe, așa că a croit rochii folosind 20 de metri de material în vreme ce rația impusă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial era doar de 3 metri. Rochiile lui cântăreau în mare 27 de kilograme și erau prevăzute cu sisteme de închidere extrem de complicate. Astfel, e cunoscut datorită unei colecții care a rezistat până astăzi, New Look, un răspuns unic, sfidător la anii întunecați de război, căci el nu se considera un inovator, ci doar un reacționar care privea în urmă, încercând astfel să reînvie zilele mai blânde de dinaintea războiului.

Dar cine a fost Dior înainte să devină unul dintre cei mai cunoscuți couturieri, cel care a dat un singur nume modei, mai ales după 1947, când anii cenușii de război s-au îmblânzit? Mai înainte ca numele lui să devină un brand? Christian Dior s-a născut pe 21 ianuarie 1905 în Granville, pe coasta Normandiei, ca apoi, 5 ani mai târziu, să se mute în Paris, unde începe studiile la Lycée Gerson. Însă singura materie care îl interesa, anume arta, nu se afla pe listele profesorilor. Și-ar fi dorit să studieze arhitectura, dar, după cum i-a spus tatăl lui, care voia să-l facă diplomat, el nu trebuie să se amestece cu boemii, așa că urmează Școala de Științe Politice, la care renunță după scurt timp.

Însă pasiunea lui Dior pentru artă nu poate fi trecută cu vederea. Convins că nu se va descurca în viață, tatăl lui îl finanțează pentru deschiderea unei galerii de artă, dar cu o singură condiție: să nu folosească numele Dior în această afacere. Alături de un prieten, tranzacționează pe piața de artă tablouri ale artiștilor în vogă la acel moment: Dalí, Max Jacob, Jean Cocteau sau Picasso. Aceasta este perioada în care Christian Dior începe să facă schițe de modă, pe care le expune în galerie. Doi ani mai târziu, după ce mama și fratele lui mor, iar tatăl dă faliment, se vede nevoit să închidă galeria și ajunge să-și vândă schițele și pe 10 cenți ca să supraviețuiască.

Având un deosebit talent grafic, Christian Dior reușește să își găsească o slujbă de desenator în cadrul revistei Figaro Illustré, asta după ce se întoarce în 1935 din Insulele Baleare, unde s-a tratat un an de tuberculoză, timp în care s-a gândit la el și la faptul că vrea să devină un creator. Câțiva ani mai târziu, ajunge în sfârșit asistentul unui croitor, Robert Piguet, apoi, în 1940, după capitularea Franței în fața Germaniei, este angajat de Lucien Lelong. În anii de ocupație, timp în care creează mai mult pentru soțiile naziștilor, viața cotidiană pare o haină uzată, cu chip palid. În lumea modei, răsfățul vine abia pe 12 februarie 1947, în toiul uneia dintre cele mai reci ierni din istorie, când Christian Dior își lansează propria colecție, o linie de modă fastuoasă, capricioasă, somptuoasă, croind rochiile din materiale de care nici redactorii de modă nu auziseră. Și toate astea poate nu s-ar fi întâmplat dacă Dior nu ar fi ascultat de sfaturile ghicitoarelor pe care le consulta constant: „Femeile sunt norocoase pentru tine și prin ele vei atinge succesul. Vei face mulți bani pe seama lor și vei călători mult”.

Dior a fost un om superstițios, tocmai de aceea, la prezentarea unei colecții, își numea una din creații după numele orașului său natal, Granville, și cel puțin un model purta floarea lui preferată, lăcrămioara. Dior își botezase linia vestimentară din 1947 „Corolle”, după petalele unei flori, însă Carmel Snow, redactor-șef la Harper Bazaar, care știa când ceva din ceea ce vedea era important, a dat colecției un nume care a rezistat până astăzi: New Look. Niciodată o colecție n-a avut un asemenea impact. Deși a fost considerată imorală, o risipă de material (rochii grele din crinolină, corsete de talie dureroase, creații cu cel puțin treizeci de nasturi care urmăreau linia spatelui), o doamnă a călătorit cu vaporul tocmai din Argentina la Paris ca să vadă prezentarea și singurul lucru care nu i-a plăcut a fost că în salon era prea cald.

Când își dorea un moment de liniște, ca să se gândească la colecțiile următoare, Dior se retrăgea în baia lui cu robinet în formă de lebădă, petrecându-și timpul în cada de marmură verde, decorată cu linii argintii. Cu toții se întrebau oare ce era în mintea lui Dior atunci când crea. Fericirea, a răspuns el. Dior avusese o copilărie fericită și senină, trăită într-un conac urât, dar plin de iubire, așa că a păstrat, pentru tot restul vieții, o incurabilă nostalgie a acelor ani. Hainele lui au venit ca o reacție la zilele întunecate de război, iar succesul colecțiilor s-a datorat faptului că readuceau în prim-plan neglijata artă de a face plăcere, fiindcă stilurile din acei ani tulburi și-au găsit originea întocmai în dorința de a sfida forțele de ocupație și austeritatea impusă, moda devenind astfel o armă a Rezistenței. Pariziana, născută să se dichisească, a devenit un fel de eroină, iar când Dior a inventat luxuriantul lui New Look, couturierul a ținut să sublinieze că moda aceasta reprezenta recompensa oferită parizienei pentru sacrificiul ei din timpul războiului.

Dar nu toate s-au arătat la fel de recunoscătoare. Unele femei au încercat să-și apere dreptul de a purta iar fuste până la genunchi (în timpul războiului rația de material era mult mai mică, așa că femeile purtau fuste mai scurte) și, totodată, de a-și păstra libertățile asumate, de a nu își relua întru totul rolul casnic, de soție și de mamă. Astfel, opoziția și protestele nu s-au adresat direct stilului lui Dior, cât valorii pe care acesta o reprezenta la nivel social. După 1947, lungimea fustelor s-a transformat într-o obsesie mondială: ,,În fiecare an așteptăm anunțul din Paris cu privire la lungimea fustelor din anul următor” – scrie într-un studiu despre hainele purtate de americanii de rând din anii ‘50. În afară de asta, nici pe Chanel, care punea accent pe lejeritatea mișcării, nu au fermecat-o creațiile lui Dior. Era de părere că le făcea pe femei să arate ca niște fotolii tapițate, că Dior nu era altceva decât un bărbat care tortura trupurile cu niște creații ridicole.

Cu toate acestea, în toamna anului 1947, primește Oscarul pentru haute couture, în semn de recunoaștere pentru tot ceea ce a oferit el modei, bunului gust și eleganței. Femeile l-au adus pe culmile gloriei, așa cum i-a fost scris, însă moartea l-a curtat mult prea devreme. Și nimeni nu a descris-o mai frumoasă, mai duioasă ca managerul lui: Dior a murit, fiindcă Dumnezeu avea nevoie de el ca să-i îmbrace îngerii.

Nu ar fi avut niciun motiv să mintă.