La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

După Dostoievski și Cehov, e rândul lui Mihail Bulgakov să revină în atenția cititorilor din România cu un volum esențial pentru (re)descoperirea lui. După ce a publicat jurnalul lui Dostoievski și o parte din scrisorile lui Cehov, Editura Polirom a tipărit recent o a doua ediție a scrierilor extraliterare ale lui Bulgakov, sub titlul „Corespondență. Jurnale”, în traducerea semnată de Ana-Maria Brezuleanu și cu prefața lui Ion Vartic. Cunoscut la noi și în lumea de azi mai ales datorită genialului roman „Maestrul și Margareta”, scriitorul rus antibolșevic, convins că intelectualitatea „nouă, de fier” de după revoluție va rezista în orice condiții, se dezvăluie acolo în lumini și, mai ales, în umbre, autoportretizându-se într-un fel care, deși spune mult, lasă o mulțime de lucruri nespuse.

În ultima parte a vieții cu gândul la Don Quijote, la Cervantes și la limba în care el și-a inventat cavalerul morilor de vânt, astenicul Mihail Bulgakov, parcă bătrân dintotdeauna, pare să trăiască numai în cartea aceea bizară care va apărea după moartea lui și îi va obseda pe nenumărați artiști și să fie, el însuși, „El Hombre desdichado” („omul nenorocos”). În ultima zi din anul 1934, cu nici o lună înainte de a se stinge, scrie într-o scrisoare de felicitare: „Mie nu îmi doresc nimic, întrucât am observat că niciodată nu mi-a ieșit ceva cum mi-am dorit”. O mărturisire care te face să te întorci într-o biografie luminată datorită unei apariții editoriale de ținută, ce reunește scrieri extraliterare, atât cât s-a putut prelua din arhivele ruse, inclusiv din arhiva Securității. După cum precizează traducătoarea, această „autobiografie” indirectă cuprinzând trei secțiuni – scrisori din perioada 1914-1922, jurnalul intitulat „Sub călcâi” din anii 1922-1925, plus scrisori și documente din 1923-1940, anul morții scriitorului –, „oferă pentru prima oară documente traduse integral, revelatoare pentru sensurile ascunse ale operei artistice și pentru conturarea unui portret mai apropiat de realitate al scriitorului atât de apreciat în spațiul românesc”.

Însă dacă părăsim mediul academic și privim spre teatrul ultimului deceniu, de exemplu, aprecierea de care se bucură literatura lui Bulgakov în spațiul românesc este, eufemistic spus, cât se poate de relativă. La fel de relativă ca aprecierea de care s-a bucurat în scurta și tumultuoasa lui viață autorul genial, care nu pare să-și fi găsit niciodată locul – nici în propria existență, nici în propria țară, nici în propriul timp. Un timp de neînțeles pare să fi trăit conservatorul Mihail Bulgakov, scriitorul îndepărtat de publicul lui de un regim criminal, care în timp l-a îndepărtat de propriul destin, un timp crud, în care nu se poate evada decât în imaginație. Acolo, libertatea este posibilă.

Acolo se nasc personajele și întâmplările teribile din cărțile și din piesele lui Bulgakov, dramaturgul care suferă pentru că e redus la condiția de „dramatizator” la celebrul MHAT al lui Stanislavski și Nemirovici-Dancenko, autorul original căruia, în ultimii zece ani, ajung să i se interzică toate piesele. În personalitatea lui descoperim, citindu-i însemnările și scrisorile, ceva din Cehov și ceva din Kafka, contemporanul lui.

Medic îndrăgostit de literatură, asemenea lui Cehov, renunță la medicină și își face mâna în gazetărie, obsedat de ce va mânca mâine, măcinat de grijile cele mai mărunte, bolnav și mai mereu cu puțin timp pentru creație. Întreținând o relație de dragoste-ură cu teatrul, căruia îi vede lacunele, autorul pieselor „Casa Zoikăi” sau „Cabala bigoților” își găsește în teatru un refugiu, dar și o închisoare. Aparent, teatrul este spațiul care îi oferă un adăpost relativ stabil în vremuri staliniste, numai că adăpostul devine, kafkian, o celulă atât de strâmtă, încât e cât pe ce să se sufoce în ea. Bântuită de spectre, cuprinzând ample ținuturi întunecate, adesea tratate satiric, literatura lui ajunge, ca și scrierile lui Kafka, în zone dintre cele mai incomode pentru epoca lui, provocând imaginația, ca și autorului „Procesului”, cu inserturi – grave și mai puțin grave – de absurd. În 1933, anul în care Adolf Hitler ajunge cancelarul Germaniei, iar ascensiunea naziștilor devine de neoprit, Mihai Bulgakov scrie într-o scrisoare un paragraf decisiv: „În mine s-a instalat un diavol. Și la Leningrad, și aici, sufocându-mă în cămăruțele mele, am început să mâzgălesc din nou acel roman pe care îl distrusesem cu trei ani în urmă. În ce scop? Nu știu. Mă amuz de unul singur! Las’ să-l înghită uitarea! De altfel, cred că o să-l abandonez curând.”

Romanul era „Maestrul și Margareta”, iar, de abandonat, nu l-a abandonat niciodată. Dimpotrivă, l-a scris cu ultimele puteri, poate crezându-l condamnat să zacă în sertar, așa cum condamnate au fost, în ultimul său deceniu de viață, și piesele sale, care din 1929 nu se mai joacă, așa cum nici prozele nu i s-au mai publicat. În 1925, când începuse să lucreze la Teatrul de Artă din Moscova, piesa „Zilele Turbinilor”, dramatizare a romanului său „Garda albă”, se bucurase de un real succes, inclusiv în ochii lui Iosif Vissarionovici Stalin, artizanul destinului scriitorului. La 30 mai 1931, conform cererii traduse în volum, Bulgakov îi solicită acestuia permisiunea de a părăsi URSS. „În spațiul necuprins al literelor rusești din URSS”, îi scrie el, „sunt unicul lup singuratic. Am fost sfătuit să-mi vopsesc blana. Stupid sfat. Vopsit sau tuns, lupul nu poate aduce a pudel. De fapt, am și fost tratat ca un lup. Și ani de-a rândul m-au gonit, după toate regulile hăituielii literare, într-un spațiu îngrădit.  Nu urăsc pe nimeni, dar sunt foarte ostenit, iar la sfârșitul anului 1929 am căzut la pat. Căci până și o fiară poate obosi”, mărturisea, la nici patruzeci de ani, scriitorul. Și continua: „Fiara a declarat că nu mai e nici lup, nici om de litere. Că renunță la profesia lui. Că va amuți. Acest lucru, la drept vorbind, e lipsă de voință. Nu există scriitor care să amuțească. Dacă a amuțit înseamnă că n-a fost scriitor adevărat. Iar dacă un scriitor adevărat a tăcut, el va pieri. Cauza bolii mele se află în prigoana de-a lungul multor ani, apoi în tăcerea ce i-a urmat”.

Misteriosul, neverosimilul telefon al lui Stalin, acordul, plecarea care n-a mai avut loc și tot ce a urmat se știe. Recitită aici, în cuvintele așternute pe hârtie de însuși protagonistul ei, povestea e o mărturie rămasă în istoria dictaturii și în cea a complicatei relații artist-putere, de altfel, explorată de Bulgakov însuși în „Cabala bigoților”, scriere dramatică fundamentală pentru secolul XX, cenzurată și apoi editată cu mari precauții, piesa care a dus la plecarea scriitorului de la Teatrul de Artă, deopotrivă leac și otravă în destinul lui. Peste câțiva ani, pe 4 octombrie 1936, Bulgakov îi scrie lui Leontiev: „Azi e sărbătoare. Exact cu zece ani în urmă a fost premiera Turbinilor. Este jubileul de zece ani. Șed lângă călimară și aștept să se deschidă ușa și să apară o delegație din partea lui Stanislavski și a lui Nemirovici, cu o felicitare și un plocon. În felicitare vor fi menționate toate piesele mele schilodite și asasinate și va fi adăugată lista cu toate bucuriile pe care ei, Stanislavski și Nemirovici, mi le-au făcut timp de zece ani la Teatrul de Artă. Iar ploconul prețios va consta într-o oală mare dintr-un metal nobil (de pildă, aramă), plină chiar cu sângele meu pe care l-au băut de-a lungul a zece ani.”

Fără îndoială că proza conjuncturală selectată pentru acest volum nu dezleagă – nu are puterea – toate ițele destinului lui Bulgakov. Dezleagă însă câteva ițe importante și trasează căi de acces spre creația autorului. Moscova lui, de pildă, nu o veți descoperi cu adevărat aici decât în parte, cea profund personală trăind în primul rând în ficțiunile lui. Nici, cu o expresie demodată, crezul lui artistic nu e de găsit în totalitate aici, ci în primul rând în „Maestrul și Margareta”, în proza proza scurtă sau în „Cabala bigoților”, unde satira atinge profunzimi și forme unice. Acolo ziua și noaptea capătă dimensiuni nebănuite, frumosul și urâtul se declină în feluri care stârnesc imaginația și hohote de râs, iar binele și răul se ciocnesc în plăsmuiri despre care s-a scris mult și se mai poate scrie. Între Cehov și Kafka, anticipând și alte personalități și personaje din literatura ce avea să vină, Mihail Bulgakov par lui même din acest volum pare desprins din romanul care l-a bântuit și pe care nu l-a mai văzut tipărit și invită la relectura operei. La secol nou, lectură nouă și întrebare veche: Prin ce rezistă azi literatura lui Mihail Bulgakov? S-o recitim și, cu gândul la întrebare, să ne mai bucurăm o dată de ea.