Raskolnikov suntem noi. Fiecare dintre noi. Asta pare a fi ideea principală a spectacolului „Crimă și pedeapsă”, după F.M. Dostoievski, pus în scenă de regizorul Dumitru Acriș, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. În fiecare dintre noi se ascunde acel mic justițiar absolut, acel mic Napoleon care visează să schimbe lumea, acel potențial criminal care ar fi dispus să ucidă de dragul dreptății, care crede că lumea e prost alcătuită și că trebuie s-o îndrepte.

Spectacolul lui Dumitru Acriș (regizor venit de la Moscova, așa cum scrie pe afișul spectacolului, fără alte detalii) propune o decupare interesantă și inteligentă a romanului lui Dostoievski. O decupare inteligentă pentru crea un spectacol modern și, în același timp, pentru a ajuta trupa teatrului din Târgoviște. Iar ceea ce rezultă e o montare coerentă, concentrată, cu multă emoție, chiar dacă de cele mai multe ori căutată. Din roman, Dumitru Acriș alege 11 personaje. Jucate de 10 actori. Raskolnikov nu există. Raskolnikov va fi jucat pe rând de fiecare dintre ei, deși Bogdan Farcaș e cel care îi dă cu adevărat contur, ceilalți intervenind în anumite scene ca mici replici, mici oglinzi ale lui, care completează ideea că Raskolnikov e fiecare dintre noi. Și, la fel de interesant, Porfiri Petrovici, cel care anchetează cazul, vânătorul subtil, inteligent și ironic al criminalului, va fi tot Bogdan Farcaș. Vânător și ucigaș, una și aceeași persoană. Un singur chip cu două măști.

Spuneam că Dumitru Acriș decupează inteligent textul, întrucât le oferă actorilor o soluție în care e mai ușor de funcționat. Încă din prima scenă, fiecare intră și-și caracterizează personajul prin câteva cuvinte. Cine este și care-i e păcatul cel mai mare… desfrâul, mânia, zgârcenia, beția… Și acest tip de a construi personajul continuă timp de aproape două ore cât durează spectacolul și e o soluție bună. Pentru că rostirea aproape albă pe alocuri, simplă, autocaracterizantă, are avantajul de a crea o imagine uniformă a trupei și permite un spectacol modern, total lipsit de decoruri, într-o sală mică, în care se joacă la 30 de cm de tine, iar adevărul nu se pierde.

Fiecare dintre ei e o planetă diferită și, din când în când, aceste planete se ciocnesc. E-adevărat că atunci când interacționează și ies din această convenție a „recitativului” salvator unele dintre relații se creează mai greu (sau mai fals), dar în esență meritul spectacolului este că propune o lume care se susține, că, deși totul pare puțin prea complicat pe parcurs, cu tot acel amestec de Raskolnikovi, la final povestea lui Dostoievski se înțelege, și că există emoție. Pe alocuri poate prea multă emoție, prea naturalist interpretată în câteva scene (prea mult sânge și prea mult patetism pentru o montare care se dorește o interpretare stilizată), și totuși emoție… care îți stoarce și o lacrimă.

La nivel de interpretare, Bogdan Farcaș jonglează frumos cu cele două roluri și cu cele două chipuri ale lui Raskolnikov – căci anchetatorul este, de fapt, un chip al lui Raskolinkov, sau mai degrabă îi e conștiința. Cea mai coerentă construcție actoricească îi aparține lui, surprinde nuanțe, stări, are treceri bine gradate de la un personaj la altul și rămâne tot timpul în adevărul pe care-l creează. În rest, interpretările se împart între cele care chiar reușesc o creație și cele care se mențin la un nivel bun, folosind supapele pe care i le oferă fiecăruia regia.

Teodora Filip în Sonia, are candoare, inocență și conturează frumos un personaj teribil de complicat. Ana Maria Carablais în rolul Pulcheria, mama lui Raskolnikov, reușește o compoziție coerentă, iar Andrada Fuscaș, în sora lui Raskolnikov, deși lineară în reacții, are farmec. Andreea Tănase în Marmeladova și Liviu Cheloiu în Marmeladov împing puțin cam departe patetismul și tocmai din acest motiv pe alocuri par să rămână doar în formă. O treaptă două în minus nu i-ar face decât să câștige în finețe și în adâncime. La fel și Iulia Verdeș în Lizaveta, care însă are scuza unui personaj insuficient conturat în spectacol. Daniel Nuță în Svidrigailov și Corneliu Jipa în Lujin sunt mai degrabă două scheme ale personajelor, cât se poate de corecte. La fel și Cristina Dumitra în Aliona Ivanovna, cămătăreasa, care joacă o idee și o face linear și fără nuanțe, însă servind sensul spectacolului. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se pare important în acest caz este că regizorul a reușit să creeze o echipă. O echipă care funcționează bine și e devotată poveștii pe care o construiește pe scenă.

Și dacă o mare parte din metafizica lui Dostoievski nu transpare din spectacolul lui Dumitru Acriș, el câștigă, în schimb, în plan uman, câștigă în idee și în felul cum i-a reușit construcția. „Crimă și pedeapsă” e un spectacol evident cu costuri mici, ceea ce nu-l face însă să pară sărac.

Teatrul „Tony Bulandra” Târgoviște

„Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski

Adaptarea: Dumitru Acriș

Regia: Dumitru Acriș

Distribuția:

Rodion Romanovici Raskolnikov – Bogdan Farcaș, Andrada Fuscaș, Ana Maria Carablais, Iulia Verdeș, Cristina Dumitra, Liviu Cheloiu, Teodora Filip, Andreea Tănase, Corneliu Jipa, Daniel Nuță

Avdotia Romanovna Raskolnikova – Andrada Fuscaș

Pulcheria Alexandrovna Raskolnikova – Ana Maria Carablais

Sofia Semionovna Marmeladova – Teodora Filip

Katerina Ivanovna Marmeladova – Andreea Tănase

Semion Zaharovici Marmeladov – Liviu Cheloiu

Porfiri Petrovici – Bogdan Farcaș

Arkadi Ivanovici Svidrigailov – Daniel Nuță

Piotr Petrovici Lujin – Corneliu Jipa

Aliona Ivanovna – Cristina Dumitra

Lizaveta Ivanovna – Iulia Verdeș