Să nu trezești niciodată un somnambul din somnul lui. Poate face mișcări radicale. Să nu trezești niciodată un intelectual din somnul gândurilor lui. Poate avea idei radicale. Să nu trezești niciodată minciuna din patul iubirii. Poate avea efecte radicale.

,,Somnambulism”, după textul scriitoarei de origine rusă, Iaroslava Pulinovici, în traducerea lui Bogdan Budeș, care a reușit să le redea cuvintelor o forță nouă, atât de sugestivă, este un spectacol semnat de Alexandru Mâzgăreanu, montat pe scena Teatrului Nottara, în cadrul celei de-a V-a ediții a proiectului ,,Spectacolul începe cu o lectură”. Și ce lectură!

Încă de la început, tensiunea, atât de păstoasă, de condensată, deschide un drum cu un singur sens: o dramă de familie. Slava, interpretat de Ion Grosu cu patimă, acesta apropiindu-și personajul într-o notă, am spune, personală, creând astfel un joc de nuanțe, de intenții și interpretări fermecătoare în inconstanța lor, este un rus închis în propria țară, pe care o urăște și o iubește în egală măsură. Este și un somnambul trezit într-o viață căreia dintr-odată nu îi mai înțelege ostilitățile, nu-i mai recunoaște nepotrivirile sau mecanismele prin care unește și destramă niște destine efemere, până la urmă, în fața unor alegeri străine, imposibil de controlat. Îndoiala devine organul cel mai simțitor al lui Slava, care-i întunecă privirea și amărăște gustul după ce află, în urma morții soției, Renata, că Maksim nu e copilul lor. Astfel, orice drum ajunge să fie derutant, orice idee e fie extremă, fie naivă, iar tot avântul lui se reduce la niște mișcări bruște, lipsite de orice coerență, mai ales când suferința își arată colții și agresivitatea își găsește un loc sigur la adăpostul alcoolului.

Atunci când o minciună pătează albul curat al iubirii, trecutul dă buzna în prezentul fragil al celui trădat și trădător. Alexandru Mâzgăreanu aduce personajul absent, Renata, prin detalii atât de bine sugerate, puse în valoare printr-o scenografie puternică, atent rotunjită de Rodica Știrbu. Absența soției devine treptat o prezență care dictează cursul lucrurilor, trăirile interioare ale lui Slava și chiar relațiile pe care el le are cu cei din jur, mai ales cu Alla, amanta lui, interpretată cu atâta delicatețe de Crenguța Hariton, care reușește să pună în lumină atât bunătatea pe care ți-o dă iubirea, cât și egoismul și urgența ei.

Prin șosea, locul accidentului, semnele de circulație, care îl urmăresc obsedant pe Slava, Mâzgăreanu reușește să arate întocmai blocajul, accidentul care s-a întâmplat în inima lui, în orgoliul lui atunci când și-a dat seama că viața se sprijină pe atâtea minciuni. Meritul regizoral se vede cel mai bine în imaginile care dor, când Maksim trebuie să îndure furia tatălui, trebuie să suporte când i se spune că este gras, extrem de gras, e gras cum nu se poate mai rău, și Slava repetă fără pic de milă, până când te dor chiar și personajul, și cuvintele, și lumina, și zâmbetul copilului, și promisiunea lui neadevărată că va slăbi. La fel de puternice, de înduioșătoare, deopotrivă flagrante și degradante, sunt și imaginile când ziaristul Slava se întoarce la locul de muncă și încearcă să curețe minciunile din viața lui, mărturisind că a furat acum mult timp o cameră foto. Sinceritatea, setea cu care încearcă să-și recupereze identitatea și onestitatea devin simple soluții pe care nu mai știe să le mânuiască acum, trezit la conștiință. Sensibilitatea cu care Mâzgăreanu înfățișează somnambulismul, această incapacitatea de a mai exista într-o realitate cu toate ascuțișurile ei, e unul din momentele curate, seducătoare, când emoția își face loc pe toată scena, iar calculul e infinit mai subtil de atât. Slava nu te poartă prin episoade din viața lui, ci aleargă într-un proces congestionat al recuperării trecutului, în care dintr-odată dragostea față de soția lui pare să înghită micile minciuni care suprascriu realitatea.

De la decorul suprarealist, contorsionat și până la transformarea întregului spectacol într-o sărbătorire înduioșătoare a unei iluziei, Alexandru Mâzgăreanu conduce atenția spre un tărâm pe alocuri fantastic, al închipuirilor și al fantasmelor, un soi de convenție pe care o impune prezența Dianei Roman atunci când apare în cimitir, o simplă fată care și-a pierdut iubitul pentru totdeauna. O direcție prea slabă, prea la îndemână, care răstoarnă întru totul emoția și-i arată schimonoseala, superficialitatea, grotescul atunci când se vrea impus un happy-end nu necesar, cât ușor, grăbit. Spectacolul nu se dezechilibrează, ar fi o exagerare, dar în locul nuanțelor profunde, care ar fi încheiat pe măsură o dramă universală, apar baloane, confetti, ies din întuneric toate remușcările, negările, care se alătură realității ca o măsură disperată de salvare, de purificare, de readaptare.

Prin interpretarea lui Ion Grosu, Slava rămâne un personaj puternic, complex, nuanțat, poate doar prea asumat uneori în jocul atât de pătimaș, când emoția oricum își revendică un statut și orice exagerare devine gratuită. Alla, interpretată atent, blând de Crenguța Hariton, reușește în primul rând să pună în valoare agitația, nervozitatea, tensiunile lui Slava, sacrificându-se întocmai ca orice femeie care iubește un bărbat mai mult decât pe ea însăși. În mâinile Crenguței, Alla își arată fragilitatea, delicatețea, curajul și, nu în ultimul rând, iubirea necondiționată, atunci când vrea să crească copilul altcuiva sau când îndură refuz după refuz.

Dima (Karl Baker) și Boris (Sorin Cociș) funcționează împreună ca un soi de paratrăsnet pentru întreaga furie a vechiului lor prieten, care gustă nebunia din ce în ce mai mult, reușind, cu multă carismă, să compună un peisaj complet, atunci când adevărul lor, al unor oameni simpli cu probleme simple, se oglindește în nebunia celuilalt. Diana Roman vine și schimbă registrul, o apariție fantomatică, stranie, dar seducătoare în fragilitatea ei, și, odată cu asta, întregul spectacol își răstoarnă intențiile și deschide o altă lume, mai zâmbitoare, mai optimistă, dar mai lașă. Nu în ultimul rând, Iulian Mihai Cristea, în rolul lui Maksim, aduce pe scenă tot curajul tinereții, adevărul de azi al generației tinere, cu superficialitatea și tumultul și graba specifice vârstei, iar el reușește să nu forțeze niciun detaliu, ci, din contră, adâncește cele mai fine inflexiuni cu o naturalețe și o simplitate plăcute, dar dureroase în esența lor.

În ,,Somnambulism” Alexandru Mâzgăreanu adună pe aceeași șosea accidentată minciuna, îndoiala, lașitatea, disperarea și le expune în toată slăbiciunea și meschinăria lor, când devin cele mai alunecoase scăpări în fața adevărului care de multe ori fie se ascunde, fie ne trădează și ne joacă pe degete. Cu toate acestea, emoția, cu delicatețea, cu blândețea ei atât de efemere, foarte bine conturată în prima parte a spectacolului, nu ajunge să coboare în profunzimea, în boxa sufletului chinuit al unui rus care nici nu se bucură că a supraviețuit, nici nu regretă că n-a murit, ci se diluează într-un optimist dulce, înșelător, care întoarce cu totul spatele tensiunii inițiale.

Teatrul Nottara București

„Somnambulism” de Iaroslava Pulinovici

Traducerea: Bogdan Budeş

Scenografia: Rodica Știrbu

Ilustraţia muzicală: Alexandru Suciu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Distribuția:

Slava – Ion Grosu

Alla – Crenguţa Hariton

Dima – Karl Baker

Boris – Sorin Cociş

O fată – Diana Roman

Maksim – Iulian Mihai Cristea