Iubirea romantică a rămas închisă între copertele romanelor vechi, în versurile sonetelor şi în rimele cântecelor uşor de fredonat. De-acum poveştile idilice se preschimbă în poveşti complicate. Rar mai auzi de iubiri simple. Acum totul e complex, întortocheat, sunt provocări la tot pasul, probleme obscure ce înfrânează sentimentele, gânduri încâlcite care fac imposibilă orice poveste de dragoste şi, în general, e tare complicat. Nu prea mai e nimic solar în povestea lor – a ei şi a lui, a lui şi a lui, a ei şi a ei, oricum ar fi ei. Multă violenţă, în schimb, sexualitate exacerbată, multă mizerie, depresii, abisuri, chin şi existenţe ratate. Între aceste coordonate se desfăşoară iubirea contemporană. E ceva profund trist în toate iubirile, un sentiment acut de neîmplinire, care apasă greu peste orice colţ de posibilă fericire. Parcă nu prea mai ştim ce înseamnă, de fapt, a fi fericit şi orbecăim prin ceaţa tristeţii, păcălindu-ne cu colţuri de bucurii aleatorii.

„La doi paşi de Mullingar” de John Patrick Shanley, în regia lui Cristi Juncu, pus în scenă la Teatrul Nottara, este un spectacol care spune o poveste de iubire contemporană. Cu toate atributele ei: puţină nebunie, puţină mizerie, puţină depresie, puţină frică, puţină moarte, puţin frig, puţin pustiu, puţină ratare, puţină speranţă. Apetenţa greu de explicat a teatrului românesc pentru dramaturgia irlandeză şi recurenţa titlurilor semnate de un Mc-someone ne-a obişnuit cu atmosfera destul de lugubră dintre păşunile verzi şi reci. De această dată însuşi spaţiul în care a fost montat spectacolul, Sala „George Constantin”, contribuie la apăsarea generală, cu tavanul său jos şi sentimentul de claustrare. Scenografia Carmencitei Brojboiu surprinde prin câteva detalii această lume închistată, fixă, veche şi cu semnele morţii la vedere: câteva piese de mobilier desperecheate, şubredere şi acoperite de muşchi, ploaia care umezeşte totul şi sunetul ei care devine fundalul sonor al vieţilor celor care netrăiesc acolo. E greu de crezut că se poate ivi vreo iubire în această buclă temporală, anticameră a morţii.

Doi părinţi îşi aşteaptă moartea cu luciditate şi vorbesc despre zilele numărate pe care le mai au de consumat. Copiii lor de mult trecuţi prin tinereţe şi prin viaţă aproape că urmează la rând acelaşi tipic. Din câteva discuţii cadrul acţiunii devine clar: ea îl iubeşte pe el, dar aşteaptă ca el să facă primul pas, de vreo treizeci de ani tot aşteaptă, iar tatăl lui nu vrea să îi lase moştenire pământul dintr-un motiv misterios. Spectacolul se împarte în două momente: moştenirea şi iubirea. Fără nicio legătură cu romanul autohton construit pe aceleaşi teme. Mai aproape, de fapt, de „Poiana boilor” a lui Cehov prin dezbaterea prelungită despre dreptul asupra unei fâşii de pământ care desparte cele două proprietăţi. Acelaşi dialog cu accente absurde, aceeaşi încăpăţânare, acelaşi comic timid. Dar se rezolvă cumva din senin acest conflict, părinţii mor cuminţi aşa cum au promis de la început, iar cei doi continuă să trăiască în case vecine, dar în singurătate. Trei ani. Până când misterele se devoalează şi iubirea se poate împlini.

Acestei poveşti cu potenţial de umor negru, cu replici care au toate ingredientele pentru a stimula un umor complice cu o situaţie de râsu’-plânsu’ atât de ofertantă, de altfel, îi lipseşte sarea şi piperul. Are ceva sec, prea sec, pentru a fi savurată cu real interes. Ritmul trenează în prima parte, replicile se scurg parcă de pe scenă, dialogurile se poticnesc, iar acţiunea demarează foarte greu. Abia în a doua parte spectacolul îşi găseşte ritmul şi relaţia dintre cei doi protagonişti capătă accente de comedie neagră veritabilă, iar absurdul nu mai e doar citat, ci jucat ca atare. Această măsură inegală dă impresia că există două spectacole diferite care se lipesc unul după celălalt în aceeaşi seară. Chiar dacă ritmul e voit construit într-un crescendo lent, primei jumătăţi îi lipsesc rezolvările care să o facă interesantă – cu excepţia unei „bătăi” cu victimă colaterală care se desprinde ca fiind singurul moment viu al primei ore.

Actorii se pliază pe stranietatea acestei naraţiuni cu sonorităţi irlandeze şi îşi asumă fiecare după propria putinţă creativă firescul de a juca absurd. Victoria Cociaş (Aoife) lungeşte fiecare gest, profită de orice pauză, creionează câteva grimase pe care le schimbă între ele, dar fără a trece de pragul ilustrării personajului. Ion Haiduc (Tony) abuzează de monologul din finalul primei părţi şi povesteşte atât de îndelung, încât e imposibil de urmărit, nu reuşeşte să creeze nicio imagine cu vorbele sale şi diminuează din impactul rolului pe care reuşise să îl contureze destul de ponderat în primă fază. Andi Vasluianu (Anthony) are măsura firescului şi echilibrul compoziţiei. Îşi găseşte câteva gesturi care îşi au explicaţia în deznodământ, are un fior interior continuu bine controlat şi păstrează o candoare bine-venită, ce completează un portret percutant al acestui ciudat irlandez, cu frică de iubire şi iubire de natură. Cerasela Iosifescu (Rosemary) găseşte drumul cel mai scurt până la comicul din situaţie şi din replicile sale, e foarte proaspătă şi prezenţa sa scenică are acel impact al concretului plin de forţă şi energie. Ai sentimentul că joacă all in şi procesează foarte organic tot ceea ce face înainte de a acţiona. Are acea asumare sinceră, nu rămâne la suprafaţa personajului şi tocmai din acest motiv devine motorul spectacolului, ridicând ritmul odată cu apariţia ei în scenă.

„La doi paşi de Mullingar” este un spectacol cu două feţe. Dacă există suficientă răbdare pentru a intra în atmosfera lui şi pentru a depăşi momentele aride, ajungi să îi înţelegi resorturile şi să te bucuri de un deznodământ tonic.

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

„La doi paşi de Mullingar” de John Patrick Shanley

Traducerea: Bogdan Budeş

Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:
Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş

Foto: Ciprian Duică