Provocările sunt la ordinea zilei. Nu demult oamenii spuneau că au treabă de făcut; acum au proiecte pe care le consideră mereu şi mereu noi provocări. Şi, mai pe înţelesul tuturor, it’s a challenge. Totul trebuie să fie puţin incitant, să presupună puţin risc, să aibă ceva palitant. E o provocare să alegi laptele cel mai sănătos, să ajungi la timp la job, nu-i aşa, să bifezi liste întregi de puncte pe care le investeşti cu putere deplină asupra existenţei tale. To do list-urile ne spun ce avem de trăit în fiecare zi. Iar ele, evident, sunt adevărate provocări. O provocare presupune, de fapt, depăşirea unui obstacol. Are ceva complicat în sine, aduce o complicaţie ce necesită rezolvare. Nu chiar orice mers la piaţă e pe atât de sofisticat pe cât ne încoţopenim să ne denumim treburile cotidiene.

Spectacolul „Alex şi Morris” de Michael Elkin, în regia Ştefanei Samfira, de la Teatrul Avangardia, în sala Cinema Pro, este, într-adevăr, o provocare artistică pentru cei doi protagonişti. Cristi Iacob şi Alexandru Conovaru joacă rolurile a doi aproape octogenari care descoperă prietenia într-un azil, după o viaţă de singurătate. Este o provocare adevărată pentru orice actor să joace roluri care îi depăşesc cu mult vârsta sau să joace vârste pe care le-a depăşit de mult.

Convenţia în teatru este cel mai mare atu; odată ce e bine stabilită, iar publicul o înţelege, indiferent de cât de bizară ar fi, la adăpostul ei se poate jongla cu oricâte false adevăruri. Nu e greu de acceptat că doi actori cu mult mai tineri decât vârsta personajelor îi interpretează pe aceşti bătrânei simpatici şi mucaliţi. Cu un machiaj abundent, ajutaţi de costumele care din câteva detalii îi caracterizează, din câteva ticuri şi trucuri, forma exterioară e veridică şi uşor de asimilat de către spectatori. Dar este, oare, şi cea mai potrivită pentru a spune această poveste?

În efortul de a menţine cât mai reală ipostaza îmbătrânirii subite, concentrarea este focalizată doar pe aspectul, pe vârstă. Ambii actori sunt interesaţi să păstreze cât mai bine aparenţa de greutate a mişcărilor, de voce guturală, sunt foarte atenţi la ritmul pe care trebuie mereu să îl reducă la viteza unor seniori cu patologiile aferente, au grijă ca ticurile să rămână constante – o serie de acţiuni care ţin de demonstrarea veridicităţii vârstei personajelor. Aşadar, to do list-ul lor e deja plin. Întreaga atenţie se mută de la ce spun, ce fac, ce simt, ce trebuie să transmită personajele, la această îmbătrânire forţată. Rezultatul este o interpretare caricaturală, superficială a acestor bătrânei simpatici, din care rămâne doar efectul de impresionare a publicului prin compoziţiile demonstrative. Nu mai e loc pentru grijă la nuanţe, pentru interiorizare, pentru aşezare. Tuşele se îngroaşă, iar uniformizarea se instalează în cele aproape 150 de minute de spectacol.

Fiecare scenă are acelaşi tipic, cadenţa vorbirii e constantă, prea puţine transformări au loc în interiorul situaţiei de joc, iar „adevărul” acestor personaje e mascat sub mult latex şi fond de ten care încet-încet se dezlipeşte şi contribuie la impresia de fantoşă. Dialogurile au umor, situaţiile sunt comice şi, astfel, experienţa vizionării spectacolului este, totuşi, reconfortantă. Râzi şi te amuzi, dar nu la maximul de potenţial pe care îl oferă această piesă. Adaosurile de replici şi prelungirea unor scene cu improvizaţii şi glume explicate sau „îmbunătăţie” nu ajută nici ele, ci încarcă în exces acţiunea până când publicul oboseşte să mai râdă de aceleaşi şi aceleaşi mijloace, iar scenele par că se dublează redundant.

O urmă de sinceritate, un fel de reality check, este adus în scenă de către Ştefana Samfira, care o interpretează pe asistenta ce le poatră de grijă celor doi. Cu puţină candoare, cu puţină autoritate, cu o fragilitate pe care o întrevezi în spatele jocurilor pe care le îngăduie pacienţilor pe care îi tratează ca pe familia ei, aduce în scenă acel dram de naturaleţe care sparge monotonia caricaturilor în mişcare. E foarte proaspătă şi devine contrapunctul de care era nevoie în spectacol. Emoţia sa finală netrucată este cea care salvează întreg parcursul şi dă un sens mai profund acestei înlănţuiri de scene ce par desprinse din scheciuri de demult.

Răsturnarea de situaţie din finalul piesei este cea care te pune pe gânduri la ieşirea din sală şi creşte satisfacţia de a fi asistat la ceva mai mult decât un expozeu repetitiv la care ai râs de glumele care se învârt în jurul mersului la toaletă. Odată cu machiajul care se desprinde de pe feţele actorilor, cu vocile care uită să mai fie guturale, cu mişcările care devine din ce în ce mai agile odată cu pierderea concentrării asupra acestor detalii se pierde şi entuziasmul care pur şi simplu oboseşte. Poate, dacă cei doi actori ar fi citat doar convenţia şi ar fi jucat la vârsta lor situaţiile în care se află personajele, sau, poate, dacă am fi asistat la o întinerire treptată a celor doi bărânei, într-o propunere de interpretare supra-realistă a textului, s-ar fi depăşit pragul de comic epitelial, iar conţinutul ar fi avut mai mult impact decât forma.

Teatrul Avangardia

„Alex şi Morris” de Michael Elkin

Regia: Ştefana Samfira

Cu: Cristi Iacob, Alexandru Conovaru, Ştefana Samfira