Trecutul nostru recent pare o sursă inepuizabilă de inspiraţie artistică. De fapt, aşa cum mai toţi ne credem eroi de best-seller, cu vieţi ce îşi merită cele cinci minute de glorie imortalizată în pagini de carte ecranizată apoi în filme de artă, la fel şi ţara noastră pare că trăieşte din amintirile dureroase pe care le savurează cultural-masochist. Noi, domnule, am avut un destin de tragedie greacă. Toată vina tragică apasă pe umerii noştri. O moyra colectivă ne zgândăre prezentul care ispăşeşte, parcă, un dat al unui blestem de demult. Şi tot întoarcem pe multe feţe şi mai înflorim încă puţin şi ne mai plângem puţin de milă în timp de suntem mângâiaţi pe creştet cu încă un premiu. Avem o voluptate a retrăirii şi rumegării continue a trecutului. Ne place.

Spectacolul „Nu regret nimic” de Székely Csaba, în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Act păstrează doar ca pretext, undeva în istoria personajelor, fiorul acela de nostalgie masochistă. Cu un aer foarte proaspăt, cu un fel de relaxare reconfortantă, povestea fostului colonel de Securitate retras într-un oraş de provincie, care primeşte, de la un fost subaltern ajuns azi genereal, propunerea de a „da o mână de ajutor” într-o anchetă, poartă acel sentiment de thriller american care ne ţine pe toţi cu sufletul la gură. Atmosfera pe care o construieşte prin alternarea ritmurilor Eugen Gyemant e foarte autentică şi, cumva, bizară. Decorul foarte funcţional, naturalist aparent, gândit de Maria Nicola ascunde câteva detalii care îmbogăţesc universul caznic al unui pensionar şi îl caracterizează pe fostul torţionar – un sac de box domină încăperea, orice raft ascunde un obiect ascuţit oricând gata să devină armă albă, multe aparate electronice vechi probabil au ascuns, cândva, dispozitive de interceptare, un mediu neprietenos, rece, în care pericolul pare că şi-a făcut culcuş. Şi, totuşi, în această vizuină etanşă tronează portretul unui buldog francez ce poartă acelaşi fes cu stăpânul său. Candoarea domului colonel afişată la vedere.

O poveste ce ar fi putut foarte uşor să spună multe şi mărunte despre trecut, devine foarte actuală prin complicarea tramei de către vecina de 16 ani, care suferă şi de o malformaţie congenitală la inimă, dar şi de bătăile zilnice de la ora 17:00 ale tatălui. Ea este motivul pentru care fostul colonel întrezăreşte o speranţă de salvare, de împăcare cu sine, de răscumpărare a trecutului pe care nu ştie că îl regretă. Ea îl învaţă acest sentiment, iar relaţia dintre ei rămâne ca într-o echilibristică pe sârmă undeva între camaraderie, purtare de grijă părintească şi fior erotic. Foarte sensibil construită, cu o măsură de farmacist, povestea lor atenuează unghiurile ascuţite şi contondente ale temei nu tocmai confortabile.

Cei trei actori îşi asumă o dublă sarcină în scenă, interpretând personaje ale căror vârste nu le aparţin. Lucian Iftime nu forţează în niciun fel expresia personajului pentru a părea un colonel în rezervă. Are agilitatea şi reacţiile fireşti vârstei sale, în schimb, joacă foarte concentrat situaţia în care se află personajul. Îşi ia suficient timp pentru a procesa replicile pe care le primeşte de la parteneri, se miră de ce i se întâmplă, analizează atent, lasă mereu să se citească inteligenţa personajului în privirea sa şi acţionează atât cât este nevoie. Păstrează acea fire duplicitară necesară profesiei sale şi are contrapuncte cu adevărat surprinzătoare, culminând cu monologul final în care ferocitatea sa frapantă e narată cu cea mai sensibilă şi afectuoasă voce.

Dan Rădulescu are o lejeritate stăpânită, păstrează mereu raportul just cu respectul şi frica pe care i le inspiră interlocutorul său, deşi maschează totul cu superioritatea conferită de funcţie şi context. Ameninţă cu spaimă şi e ameninţat cu umor. Foarte ludic, fără nicio ostentaţie, cu un gest reprezentativ pe care i l-a însuşit personajului şi cu o mină rece, de hienă, pe chip, e băiatul rău de care nu ţi-e frică, dar de a cărui răutate vrei să te fereşti.

Irina Antonie aduce multă inocenţă sinceră în scenă. O fată de 16 ani care primeşte bătaia de zi cu zi ca pe o programare la dentist pe care o respectă cu rigurozitate şi cu zâmbetul pe buze, la fel cum povesteşte despre rasele de câini preferate, în timp ce începe să îl iubească pe vecinul ei cam ursuz. Exprimă toată nevoia de iubire a unui copil care nu a ştiut ce înseamnă dragostea de tată, dar şi primele impulsuri de feminitate autentică. Are gingăşie, tandreţe, emoţie şi joacă foarte asumat, şi lasă impresia unei uşurătăţi absolute.

„Nu regret nimic” este un spectacol care spune o poveste tristă, cu urme de umor, cu puţin praf de absurditate şi cu o emoţie copleşitoare dată de umanitate care se naşte chiar şi în cei mai brutali dintre criminali. În mod paradoxal, este un spectacol despre o iubire atipică, mai curată, mai sinceră şi mai asumată decât toate declaraţiile siropoase, filmele romantice sau emoticoanele colorate. Are un substrat dens de realism-fantastic în care e perfect posibil ca iubirea să existe în cea mai pură, onestă şi completă formă, tocmai în mijlocul crimelor, al abuzurilor şi al suferinţei.

Teatrul Act

„Nu regret nimic” de Székely Csaba

Traducerea: Izabela Varro

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Distribuţie: Irina Antonie, Lucian Iftime, Dan Rădulescu