La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Doi domni celebri din secolul al XIX-lea și o doamnă din America zilelor noastre, de care mulți dintre noi nici nu au auzit. Vincent van Gogh și Theo Van Gogh, fratele lui întru eternitate, întru lucruri mărețe și lucruri mărunte, și Deborah Heiligman, o autoare de cărți pentru copii și adolescenți. Ea i-a luat pe cei doi și a făcut din ei personaje, iar din povestea lor, un roman, publicat recent și la noi.

Treabă grea, solicitantă și riscantă, cu atât mai mult cu cât pictorul care s-a stins într-o noapte de martie în brațele fratelui său, anonimul și cumintele Theo, este protagonistul mai multor rafturi din mai multe biblioteci. Pe de o parte, despre arta pictorului olandez s-a scris enorm după 1890, anul morții sale, și, pe de altă parte, zbuciumata, întunecata lui biografie, contribuind semnificativ la crearea și apoi la consolidarea mitului, a atras o mulțime de scriitori de ficțiune. Fără îndoială că ați citit „Bucuria vieții”, celebra carte a lui Irving Stone, publicată și la noi în mai multe ediții. Dintre cele mai recente ficțiuni pe care le-a inspirat, poate că ar trebui amintite „Sunflowers” de Sheramy Bundrick, un roman de debut care a prins imediat, „Leaving Van Gogh” de Carol Wallace sau, în alt registru, lucrarea între genuri a criticului de artă englez Martin Gayford, intitulată „The Yellow House: Van Gogh, Gauguin and Nine Turbulent Weeks in Provence”.

În această abudență de scrieri, cum să te încumeți, așadar, să scrii încă un roman despre Van Gogh și să-l publici în 2017? Americanca Deborah Heiligman a îndrăznit însă și a reușit să vină cu un roman despre despre Vincent și Theo, un roman despre prietenie și iubire fraternă, punând reflectorul pe o relație atât de strânsă, că nimeni și nimic nu a putut s-o desfacă. Pentru asta, a ales o cale simplă și sigură: formula biografică, fără artificii narative și stilistice. Eficiența formulei se probează și de data asta, fiind atinse mai multe scopuri, scopul principal fiind, desigur, ficțiunea ca „momeală” pentru cât mai mulți cititori, care să devină curioși în privința picturii lui Van Gogh.

Ce găsesc, deci, cititorii în romanul biografic „Vincent și Theo” de Deborah Heiligman, publicat în traducerea lui Gabriel Sandu la Editura Art? Nu ceva „cum nu s-a mai văzut”, nu ceva cum nu au mai citit, nu ceva care să le „taie respirația”. Ci pur și simplu un roman emoționant, care, urmând cuminte firul cronologic, reconstituie nu o viață, ci două, în lumina legăturii dintre ele, apelând permanent la bogata, inepuizabila corespondență dintre cei doi frați rămași în istorie și atingând delicat teme în realitate imposibil de elucidat, de vreme ce privesc inima omului, terra incognita în care zac atâtea abisuri, dar și atâtea forțe. Din abisuri și forțe sunt făcute și personajele noastre, doi frați pe care, citind cartea, ni-i închipuim mergând împreună pe un drum care nu se termină niciodată, doi frați care sunt imcompleți unul fără celălalt, doi frați fără de care, se știe, arta modernă nu ar fi fost la fel.

„Câte frumuseți ne oferă arta! Iar dacă reții ceea ce ai văzut, nu ești niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar, și niciodată singur!” îi scrie entuziasmat, devreme, când furtunile din interior încă nu s-au dezlănțuit, Van Gogh lui Theo, fratele lui mai mic cu doar câțiva ani, dar frate patern și salvator. Între aceste furtuni care stau să se iște îl plasează romanciera pe Van Gogh, pe care ni-l arată încă din casa părinților, încă de la nașterea și moartea lui Vincent, fratele mai mare care l-a precedat pe viitorul pictor, fratele căruia acesta i-a luat locul, fratele tiz care bântuie din când în când niște vieți așezate, încă din diminețile copilăriei cu ceștile lor de ciocolată fierbinte. „Natura este o parte din el; extremele ei – o parte din însăși ființa lui. Primea furtuna cu brațele deschise, voia să se afle în mijlocul ei. Vincent iubea furtunile strașnice. Nu același lucru se putea spune și despre părinții lui”, citim în prima parte a romanului, unde deja se conturează contrastul principal. Și era, aproape tot timpul singur, adică singur cu arta lui, pe care o alege după o perioadă în care vrea să devină pastor, care a urmat după etapa ateismului declarat.

Pentru el, să nu uităm, portretul va deveni, la un moment dat, un ideal, căci ființa umană e cel mai greu de surprins pe hârtie, pânză sau orice alt material, portretul, artă care îi va stârni aspirații înalte, îi va da „un sentiment al infinitului”. La fel, am putea spune, și autoarei de astăzi portretul îi pune în față cele mai mari provocări, portretul o solicită cel mai mult. Perspectiva este esențială și ea pune cele mai mari probleme, ea cere cea mai mare atenție, ca și în pictură, iar coloristica presupune opțiuni care dezvăluie, dar ridică și întrebări. Dacă scriitoarei îi ies portretele înseamnă că romanul ei există, înseamnă că el are viață și comunică.

Vincent este omul furtunilor și al culorilor întunecate, cele care apar primele în pictura lui. Vincent e singuratic, absorbit de invizibil, mistuit de ceva ce nu îi mai lasă energie pentru nimic, e tăcut și imprevizibil, e frământat și la mâna unor forțe care îl stăpânesc. Theo e opusul lui, fratele protector care îl ferește de propriile abisuri. Theo e calm, responsabil și foarte generos. Theo e iubitor și cald, Theo zâmbește, caută soluții, învață și dă încredere. Pornind de la această diferență sau chiar opoziție de bază, romanciera își construiește povestea fără să cadă în capcana spectaculosului sau a senzaționalului, rezumându-se să spună povestea, care nu are nevoie de accesorii, iar lipsa accesoriilor este aici chiar cartea câștigătoare. Iată-i pe cei doi frați în trenurile care i-au dus la Haga, Amsterdam, Utrecht, Bruxelles, Londra, Paris sau Auvers, destinația ultimă a pictorului, iată-i în oraș, în galerii, sufocați de zgomotele citadine, și în natură, acolo unde sunt cu adevărat ei înșiși. Iată-i alături de puținii oameni care pătrundeau în lumea lor, iată-i cufundați în eșecurile lor, căci eșecurile joacă un rol fundamental în traseul lor. Theo, fratele solar, și Vincent, fratele selenar, deși e fascinat de soare și de galben, mereu împreună, împart o existență deloc simplă și deloc monocromă. E loc în ea pentru o mulțime de nuanțe, ca și în pictura lui Van Gogh, dar exită culori predominte. „Fără Theo, lumea nu l-ar fi avut pe Vincent”, scrie autorea în prima pagină a romanului ei, punând reflectorul pe fratele intrat în posteritate și în istorie doar ca „frate”, fratele minimalizat, fratele care nu a făcut artă, dar cel căruia i se datorează un artist cum nu mai e altul. „Theo știe că Vincent e un geniu”, notează romanciera, „că toată munca lui asiduă va fi cândva încununată de succes. Întrebarea este când anume. Privind picturile fratelui său, îi scrie lui Jo (soția lui Theo – n. red.): «Pentru a înțelege ce vrea Vincent să spună, privitorul trebuie să renunțe la toate ideile convenționale. Dar într-o zi, el va fi înțeles. Când? Aceasta e întrebarea»”.

Citit în această lumină, romanul face dreptate fiecăruia dintre frați: geniului înțeles abia la o vreme după moarte, bipolar și sociopat inseparabil de mitul romantic al geniului, și protectorului devotat, cu spirit de sacrificiu, a cărui iubire fraternă rămâne mereu ancora de care se ține Vincent.  Cititorul găsește în „Vincent și Theo” o ficțiune scrisă în spiritul respectului față de document, o mulțime de teme de reflecție și un model, un model apus și, dacă vreți, inevitabil anacronic, dar un model de care are nevoie, un model care îi poate stârni curiozitatea și îl poate face să-și pună întrebări, să meargă dinspre biografie spre artă. Într-un moment în care interesul pentru biografii este resuscitat, din motive simple, dar care fac obiectul unei alte discuții, Vincent Van Gogh, un artist care nu contenește să fascineze și să cucerească, rămâne o figură misterioasă din canonul cultural occidental care merită o întoarcere în timp și câteva ore din timpul cititorului grăbit de azi, suficient de curios să citească și despre altceva decât despre prezentul lui. Revizitându-l pe acest Van Gogh fictiv, reconstituit mai ales din corespondență într-o carte căreia îi poate găsi și defecte, cum ar fi și sănătos, cititorul câștigă mult. Și e foarte posibil ca, în cazul în care nu a citit scrisorile fraților Van Gogh, să vrea să le citească. De altfel, ele sunt lectură obligatorie pentru oricare pasionat de artă, fie că e vorba despre pictură, muzică, literatură sau altceva. Așa cum floarea-soarelui pictată de Vincent Van Gogh, nopțile însetalate, copacii înfloriți, camera lui de lucru, portretele și autoportretele lui trebuie să le vezi, în muzeele în care își trăiesc nemurirea, măcar o dată în viață.