La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

O poveste bună e punctul de plecare al unei poveşti de succes. Se ia un fapt de viaţă – trăit sau auzit, se documentează, dacă e necesar, se trece prin câteva filtre ale structurilor formei de artă date şi se livrează către consumatorul dornic să plătească biletul, abonamentul sau cartea. De aici povestea nu mai contează atât de mult. Devine pretext pentru experţii în vânzări şi marketing. Cum lansezi produsul e mai important decât ce anume conţine el, frumos aranjat sub ambalajul care corespunde tuturor standardelor vizuale, ecologice şi corectitudinii tuturor manualelor. Cine îl promovează pe drăguţul de produs, cine garantează pentru el că e bun, ce ştampile de calitate primeşte, cât e de scump, de exclusivist, de hip, de legit, de awareness-rising, de SFW, de eco-friendly şi, în geleral, de orice altceva decât de artistic.  La urma urmei, povestea poate să fie şi proastă. Nu contează. Nici dacă e spusă prost nu contează. Să arate bine şi să stand for ceva care să fie în lista dătătorilor de fonduri. Dacă ia partea cuiva bătut de soartă, are toate şansele să îşi găsească şi succesul, şi publicul care să îl aplaude orb şi surd la orice altceva care nu ţine de mesaj şi ceea ce ni s-a spus să credem, să vedem şi să auzim. Aşa e; povestea, de fapt, nici nu prea contează.

„Tipografic majuscul”, cel mai recent film semnat de Radu Jude, pornit de la scenariul spectacolului de teatru al Gianinei Cărbunariu, este reprezentativ pentru felul în care arta poate ucide cu bună ştiinţă povestea. Un caz înfiorător din trecutul recent al erei comuniste, în care un elev a îndrăznit să scrie cu cretă pe nişte panouri metalice „Libertate” şi texte care puneau la îndoială „paradisul” socialismului în plin avânt, spre culmi de glorie, a suportat consecinţele curajului de a gândi şi de a acţiona. Spectacolul „Tipografic Majuscul” creat de Gianina Cărbunariu la Teatrul Odeon în urmă cu aproape şapte ani pornea de la declaraţiile din dosarul întocmit atunci şi reuşea să aducă în scenă o convenţie care să funcţioneze atât în folosul poveştii, cât şi al experienţei artistice. Filmul lui Radu Jude a luat acel scenariu şi l-a epurat de orice nuanţă. A stors orice picătură de autenticitate din el şi l-a recitat sec, pretins-sofisticat, folosindu-se de el ca pretext pentru o paradă.

Filmul alternează imagini de arhivă ale unicei televiziuni din anii comunismului cu declaraţii rostite de diverse personaje implicate în cazul elevului Mugur Călinescu fad, monocord, voit lipsite de orice fel de intonaţie, interpretare, logică, asumare, gândire. Toate personajele sunt, de fapt, unul singur. Indiferent că este vorba despre victimă sau călăi, martori, prieteni, familie, oameni ai muncii, popor, toţi vorbec la fel – egal, obositor şi greu de urmărit. Aproape că nu contează ce spun, ci doar că o spun robotic. O convenţie atât de forţată, superficială, uşor de asimilat după primele zece minute, ce devine apoi doar o demonstraţie ostentativă, redundantă şi fără niciun merit estetic. Singurii pentru care funcţionează această convenţie forţat-clişeistă sunt Şerban Pavlu care inserează o urmă de interpretare personal-artistică şi Alexandru Potocean al cărui umor transpare în spatele cuvintelor egale. În rest, toţi actorii din acest film, profesionişti sau nu, sunt unul şi acelaşi. Metafora aplatizării personalităţii, a limbajului de lemn, a fricii ascunse în formulări stas e subţire şi nu poate fi susţinută într-un film de două ore.

Scenele pestriţe din emisiuni de varietăţi, jurnale de ştiri, reportaje cu hore şi manifestări de 23 august, fragmente de operă, cântece populare, şlagăre cu versuri naive, reţete culinare sau sfaturi practice sunt imaginea falsă a unei lumi „perfecte” în care se petrec, de fapt, adevărate crime. Contrapunctul ar fi putut funcţiona dacă ar fi existat cea mai mică şansă de a empatiza cu victima din toată această poveste. Dar, atâta timp cât vorbele se înşiră egal şi Mugur Călinescu e la fel de stereotip precum ofiţerii de Securitate, doar în principiu îi ascult povestea şi, doar din principiu, îmi imaginez de la mine putere calvarul prin care a trecut. Momentele mult prelungite de secvenţe în alb-negru sunt întruparea expresiei pe care o înţelegem cu greu: cringe. Crispante cu adevărat, lipsite de sens aşa cum au fost întotdeauna, frizând ridicolul şi cu un umor nesănătos care te face să zâmbeşti cu dinţii strepeziţi.

Melanjul dintre aceste două lumi prefabricate – cea a imposturii promovate ca politică de stat de atunci şi cea a imposturii artistice promovate drept political correctness de azi ucid cu egală barbarie povestea şi orice posibilitate de reflecţie asupra ei. În sala unui cinematograf „de artă”, şapte spectatori oftau la răstimpuri egale; doi chiar au cedat somnului cu câte un sforăit sonor. Nimeni nu a părăsit sala, însă, cum probabil se întâmplă în mall-urile în care după ce se termină floricelele şi sucul poţi schimba rapid sala pentru a viziona o comedie romantică.

„Tipografic majuscul” e un film fără public ţintă. Singura lui ţintă pare a fi împuşcarea de premii datorită stoarcerii ca pe lămâie, dar cu ustensile de 2020, a aceluiaşi subiect aducător de lauri: comunismul nostru cel de toate zilele. Şi, totuşi, acest colaj jumătate împrumutat din arhiva TVR, jumătate filmat cu maxim 4 mişcări de aparat, cu singurul merit de a avea un decor sugestiv şi clean, lipsit de o poveste artistică, în fond, la ce categorie ar merita să câştige ceva? Actorie – nu. Regie – nu prea. Poate doar Mugur Călinescu ar merita o medalie post-mortem pentru curaj şi asumare – o lecţie pe care nici după treizeci şi mai bine de ani ne încăpăţânăm să nu o învăţăm