Cu trenul de la Moskova la Petuski, pe timp de carantină

Când toată realitatea imediată e bulversată şi ceea ce credeai a fi de la sine înţeles e pus sub semnul întrebării, percepţiile se schimbă. În plină criză reală pe plan global, facem cunoştinţă cu alţi „noi”. Versiunile noastre cu un instinct de conservare mai performant, cu reacţii neaşteptate, care se manifestă surprinzător şi reordonează sistemul de valori. E cumva impudic să te preocupi de şi cu arta în timp ce vieţile a milioane şi milioane de oameni sunt puse în pericol în modul cel mai concret. În câteva zile, doar, ne-am dat seama înfiorător de brusc şi acut care ne sunt priorităţile, nevoile reale şi apreciem mult mai conştient bunăstarea în care ne aflăm. Iar arta, în toate formele ei, nu mai e un lux, o extravaganţă pentru snobi, o insulă a desfătărilor celor cultivaţi, un nucleu de excelenţă a celor rafinaţi şi nici distracţie pentru mase. Într-un astăzi dominat de frică şi incertitudini, arta a devenit liantul necesar semenilor pentru a se simţi aproape la depărtare. Printr-o expresie artistică sentimentul vital de comuniune nu te abandonează gândurilor sumbre din solitudinea forţată. Arta a devenit stropul de normalitate, unda calmă de speranţă şi emoţia amplificată a unui „împreună” redefinit.

Teatrul este prin definiţie forma de artă legată de prezenţa laolaltă în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu; actori şi spectatori. Dar, în condiţii excepţionale, teatrul poate continua să îşi spună poveştile şi în „singurătate”, tocmai pentru a oferi sentimentul de împreună. Descoperim printr-o situaţie de forţă majoră o altă dimensiune posibilă, departe de a fi ideală, a spectacolului de teatru filmat. Pentru a continua să existe şi să funcţioneze, Teatrul Unteatru este prima instituţie de spectacole din România care a găsit soluţia de avarie numită live streaming; cu demnitate, luciditate şi respect. Specificul spectacolelor din repertoriul Unteatru permit o astfel de abordare, deoarece presupun un număr redus de persoane care să se afle în acelaşi timp într-un spaţiu închis. Mobilizarea echipei tehnice într-un timp record şi calitatea transmisiei live este pe măsura respectului şi profesionalismului deja obişnuit al acestui loc de normalitate. Aşadar, teatru, dar filmat, montat, jucat de actor în faţa camerelor de pe trepiezi, fără public, fără aplauze la final. E departe de a fi perfect, e departe de a fi o nouă formă de spectacol – e o soluţie viabilă, de calitate, pentru a merge mai departe prin viaţă, spre un timp în care arta nu va reveni în cetate cu drepturi depline.

Spectacolul „Moskova-Petuski” de Venedikt Erofeev, în regia lui Theo Herghelegiu, un one-man show avându-l drept protagonist pe Richard Bovnoczki este un dublu pariu video-teatral. Experienţa vizionării acestei destăinuiri a lui Kostea, cel mahmur şi apoi, din ce în ce mai beat, care îşi limpezeşte gândurile până la esenţă cu fiecare strop de alcool pe care îl soarbe cu poftă, este o călătorie descendentă a naturii umane şi o ascensiune a spiritului de a fi om. Prima dată l-am cunoscut pe acest rus cu preocupări diurne robuste, uşor primitive şi simpliste, dar cu un univers interior populat de frământări metafizice şi analize sociale foarte pertinente, în urmă cu mai bine de doisprezece ani, într-o sală de teatru studio. Spectatorul, actorul şi personajul s-au maturizat între timp, iar fascinaţia de atunci a ochilor de adolescent-târziu din rândul 1, mijloacele de expresie ale actorului şi adevărul personajului s-au rodat, au trecut printr-o sumă de experienţe şi au devenit uşor „alţii”, toți trei, decât cei de atunci. Receptarea e determinată de context, iar contextul calibrează orizontul de aşteptare.

O studentă abia trecută prin primele cursuri, cu mare drag de teatru, speranţe, entuziasm şi o nevoie avidă de a vedea spectacole, care învăţa experimentând motivele pentru care are această afinitate excepţională pentru arta teatrală, care se bucura să prindă ultimul loc într-o seară târzie, alergând între spectacolele FNT-ului pe care îl sorbea cu pofta neofitului de cunoaştere, e o persoană pe care cea care scrie acum îşi aminteşte că a cunoscut-o mai demult. Ochii de azi care privesc ecranul din sufragerie se află şi ei la o primă experienţă – un spectacol care se întâmplă în timp real, dar undeva departe, publicul lipseşte, lumina nu se stinge, confortul canapelei diferă de postura pe care ţi-o dă sala de spectacol, atenţia e controlată de unghiul camerei şi mişcarea de aparat, alegerile sunt făcute de la masa de montaj, iar la sfârşit aplauzele palmelor tale singure sună spart şi stângaci, iar gestul pare comic şi, totuşi, mâinile se lovesc una de cealaltă a mulţumire. O convenţie, e drept, conformistă, probabil, dar care contribuie la acel sentiment de normalitate.

Actorul şi-a macerat şi el în timp expresivitatea corporală pe care nu o mai foloseşte drept port-drapel al calităţilor sale, ci ca pe o a doua natură. Ostentaţiile de atunci au fost topite în concentrarea de acum a gândului interior perfect controlat. Forma exterioară performantă de atunci a devenit căptuşeala gândurilor din prezent: gesturile organice, bogate în detaliile pe care le dezvăluie gros-planul, nu mai respectă un scenariu prestabilit, ci au devenit semne ale necesităţii de expresie a unei vieţi interioare dense. O maturizare care aduce cu sine control, profunzime, răbdare, aşezare, emoţie şi îmbogăţirea unei lumi – cea a personajului.

„Moscova-Petuski” este un recital în care Richard Bovnoczki reuşeşte să aducă laolaltă spectatorii împrăştiaţi în singurătate; te ia cu el în compartimentul de tren şi nu îţi mai pasă că nu eşti la teatru, ci la tine acasă, uiţi pentru o oră de boală şi de frică şi îl asculţi cu plăcere şi compasiune. Cu mai puţină înverşunare, poate, cu mai multă apreciere, de ce nu, spectatorii de acasă vor învăţa să devină mai generoşi, să asculte, chiar să asculte, şi să fie mai sinceri pentru că nu mai au pe cine minţi.